Nelu. Nea Nelu

Cei care şi-au imaginat că executantul dictatorului şi-a pierdut instinctele de carnasier politic au riscat să fie haliţi la micul dejun, ca un iaurt degresat.

"Nu ies din politică decît cu picioarele înainte", afirma cîndva Ion Iliescu. Pentru cei care-şi făcuseră calcule politice fără existenţa lui era un avertisment. Şi n-au fost puţini: Petre Roman, Teodor Meleşcanu, Adrian Năstase, Mircea Geoană.
În diferite ipostaze politice şi temporale, fiecare dintre ei a visat la altceva decît îşi imagina Ion Iliescu. Unii au crezut într-o reformă ceva mai rapidă, alţii într-o abordare pragmatică faţă de relaţia politică-afaceri. Sau pur şi simplu sperau că venise momentul ca liderul spiritual să fie trecut pe linie moartă, pentru schimbarea totală a gărzii.

În afara avertismentului amintit, un alt element fundamental trebuia luat în calcul. Iliescu, înlăturat din conducerea centrală a Partidului Comunist în anii ’70, cu toată Securitatea pe urmele sale zi şi noapte, a avut răbdare 18 ani şi l-a înghesuit pe Ceauşescu într-un zid, la Tîrgovişte.

Cei care şi-au imaginat că executantul dictatorului şi-a pierdut instinctele de carnasier politic au riscat să fie haliţi la micul dejun, ca un iaurt degresat. O parte a dispărut urgent din zona stîngii, avînd chiar un efect laxativ pentru lider.
După episoadele din martie 1992, al rupturii FSN, cînd s-a format Partidul Democrat, şi cel din primăvara lui 1997, cînd s-a desprins aripa Meleşcanu şi s-a născut meteorica Alianţă pentru România, stînga trece acum printr-o nouă încercare.
Alţi lideri, cu aceleaşi visuri de mărire, au încercat să facă politică social-democrată fără Ion Iliescu. Congresul din 2006 în care gruparea influentă condusă de Rus l-a impus pe Geoană drept preşedinte al PSD, i-a provocat lui Iliescu o cădere de tensiune şi o criză de nervi.

Tînărul de 76 de ani şi-a jurat atunci în barbă că le va arăta el, din nou, celor care visează aiurea la un partid fără influenţa sa covîrşitoare. După doi ani, cu bilă-mantă-bilă via Miron Mitrea (care fusese şi el scos din jocurile mari), grangurii PSD din Vrancea şi Constanţa au cerut dizolvarea mai multor organizaţii, printre care şi cea de la Cluj. În urma unor şicane mai mici sau mai mari cu Iliescu, Geoană se repliază, renunţă la relaţia ombilicală cu cei de la Cluj şi acceptă resemnat pumnul în masă al celor care trag partidul în sus, prin rezultatele obţinute. Mazăre şi Oprişan au probleme de imagine la Bucureşti. În paginile unor ziare, în cîteva emisiuni televizate. Pe plan local, acolo de unde-şi trag seva politică, n-au nici o problemă. Au fost votaţi a doua sau a treia oară cu scoruri covîrşitoare, în ciuda frăţiei lor consacrate cu moneda euro.

Cei care s-au rupt de Iliescu au avut destine diferite. Petre Roman a consacrat PD în viaţa politică. Şi a făcut posibilă schimbarea din 1996. Se poate spune că l-a învins odată pe Ion Iliescu. Mai tîrziu şi-a găsit şi el sfîrşitul politic în stil cezaric, ucis de cel pe care îl crescuse la sîn ca pe un om de încredere.

Meleşcanu s-a împotmolit cu ApR. Cînd să-şi marcheze profitul din cooperarea fructuoasă cu Adrian Costea şi Mihai Cuptor, rezultatele concrete l-au împins spre fuziune cu PNL.

Dacă gruparea clujeană vrea să plece din PSD, are în istoria recentă un exemplu de reuşită şi unul de eşec. Rămînerea înseamnă lupta continuă pentru opinia lor, nu cai verzi pe pereţi cu emigrare, haiducie şi bloguri ofticoase. Astea sînt apucături de student imatur la sociologie, care confundă orele de studiu cu cele de laborator.  

În interiorul partidului, un lucru e cert. Nu se poate fără Ion Iliescu. E un personaj prea influent şi experimentat, pentru ca o boare de la Cluj să-l trimită definitiv la Scroviştea.  

În PSD, Ion Iliescu se va recomanda mereu ca un James Bond nemuritor al social-democraţiei: "Nelu. Nea Nelu".