Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Una dintre cele mai interesante teorii ale personalitatii umane a fost elaborata de Carl Rogers, care a considerat ca 'realizarea potentialului propriu' al unei fiinte, precum si pretuirea sunt necesitati care creioneaza o personalitate sanatoasa. Oamenii se simt nefericiti si anxiosi atunci cand apare o neconcordanta intre valorile lor interioare, apreciate de ei ca pozitive pentru realizarea propriului potential, si conditiile de valoare si de pretuire existente in lumea inconjuratoare. C. Rogers spunea ca oamenii si-ar putea rezolva problemele daca ar fi eliberati de nevoia de aprobare sociala si daca ar primi pretuire neconditionata de la cineva. Practic, daca am fi mai mult fideli valorilor noastre interioare si mai putin dependenti de aprobarea sociala, in vreme ce ar exista macar o persoana in viata noastra care ne-ar putea iubi si pretui, indiferent de felul in care ne comportam, am izbuti sa ne realizam propriul potential in viata, sa facem ceea ce ne dorim cu adevarat sa facem, sa fim asa cum suntem in noi insine si, in acelasi timp, sa avem o personalitate armonioasa si sanatoasa. Alte echipe de psihologi de marca ai lumii au constatat ca oamenii sunt mai fericiti atunci cand iubesc ceea ce fac.
Asadar, putem iubi ceea ce facem si ne putem manifesta in dimensiunile cele mai creative, mai frumoase si mai puternice ale propriului nostru potential cand valorile noastre interioare nu sunt in disonanta cu valorile exterioare sau atunci cand intrunim anumite conditii de valoare aprobate de societate. Este limpede ca aprobarea celorlalti echivaleaza cu pretuirea, iar pretuirea e o alta fata a iubirii. Dar ceea ce ne-a spus inca si mai interesant Carl Rogers se refera la pretuire, stare pe care a vazut-o ca necesitate stringenta pentru sanatatea sufletului si a mintii. As adauga aici inca o conditie esentiala, si anume aceea ca persoana apreciata si pretuita neconditionat sa observe, sa aprecieze si sa se bucure de iubirea neconditionata care i se ofera. Si apoi as mai adauga inca o conditie; aceea ce persoana cu pricina sa pretuiasca si sa iubeasca, la randul sau, pe cineva. Cu alte cuvinte, in propriul potential afectiv ar putea fi cheia personalitatii sanatoase si a implinirii in viata.
Poate nu m-as fi gandit la propria afectivitate ca la o conditie a implinirii si chiar a sanatatii psihice daca in ultima vreme n-as fi auzit ca multi oameni resimt apasator o stare de 'singuratate' in lume. 'Ma omoara singuratatea asta', 'oamenii nu mai iubesc', 'nu am ce sa vorbesc cu ei', 'nu am nimic in comun cu x sau cu y', 'nu ne leaga nimic', iata doar cateva expresii prin care oamenii descriu sentimentul singuratatii personale si il si justifica. Nu vorbim aici despre 'singuratatea structurala', despre acea stare inerenta conditiei umane, cat mai degraba despre izolare, ca stare nascuta prin perceptia de a nu fi iubit si a nu iubi fara conditii.
N-as spune ca acest tip de izolare si-a prins radacinile in experienta cuiva pentru ca n-ar exista macar o singura persoana care sa-l pretuiasca si sa-l iubeasca fara conditii, cat am observat ca omul nu apreciaza si nu iubeste, iar ca o consecinta nu poate observa aprecierea si iubirea neconditionata care pot veni din afara. Sentimentul singuratatii devine, in acest caz, indiciul unei afectivitati reduse a celui singur, caci evita relatia cu lumea tocmai pentru ca el conditioneaza excesiv aceasta relatie. Consecinta uluitoare a incapacitatii de a cobori din turnul nostru de fildes atunci cand traim anxietatea, nefericirea si durerea pe care le-am construit este perceptia singuratatii si o diminuare tot mai acuta a propriei afectivitati.
Cu alte cuvinte, daca nu pretuim pe nimeni, nici macar nu vom observa ca ne pretuieste cineva si vom percepe pretuirea acelei persoane ca insuficienta, incompleta, un raspuns neadecvat la nevoile noastre reale sau o vom ignora complet. Tocmai de aceea ar fi important sa ne punem in ordine mai intai propria capacitate de a iubi, sa exersam in mod constient iubirea neconditionata pentru o persoana din apropierea noastra si – probabil – consecinta acestui exercitiu va fi o scadere a anxietatii, o diminuare a perceptiei ca suntem nefericiti si, fireste, o mai buna capacitate de a observa in cele din urma ca totusi exista cineva, fie si numai o singura persoana pe lume, care ne accepta, ne iubeste si ne pretuieste oricum ne-am comporta.
Citește pe Antena3.ro
