Ninu, băiat serios

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Cînd venea vorba de Ninu, şi ai mei, şi vecinii deveneau gînditori şi-l complimentau toţi cu aceleaşi cuvinte încărcate de o resemnare orgolioasă: Ei, da, Ninu e un copil serios. Idealul ar fi fost ca să fim şi noi, ceilalţi copii de pe stradă, la fel de serioşi ca Ninu, însă mămicile noastre ştiau că era imposibil şi-şi revărsau toată nevoia lor de ideal asupra lunganului.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Cînd venea vorba de Ninu, şi ai mei, şi vecinii deveneau gînditori şi-l complimentau toţi cu aceleaşi cuvinte încărcate de o resemnare orgolioasă: Ei, da, Ninu e un copil serios. Idealul ar fi fost ca să fim şi noi, ceilalţi copii de pe stradă, la fel de serioşi ca Ninu, însă mămicile noastre ştiau că era imposibil şi-şi revărsau toată nevoia lor de ideal asupra lunganului.

De atunci, de la vîrsta de 10 ani, am înţeles că oameni serioşi, adică respectabili, cu nădejdi la mari realizări în viaţă, nu pot fi decît cei  foarte înalţi şi că între solemnitate şi înălţime există nişte relaţii cauzale interesînd destinul.

Părinţii lui Ninu îl sechestrau în curte, cînd noi, mărunţeii, jucam fotbal pe trotuarul din faţa casei. Ninuţu, mamă, Ninuşor, tată, tu eşti băiat serios, n-ai ce căuta cu alde ăia! Mulţi copii din cartier eram buni la şcoală şi aveam înaintea noastră un viitor luminos, dar în ce consta acest viitor, în afară de faptul că se anunţa feeric, plin de becuri electrice ca la primărie, nu cu lămpi cu petrol ca la noi acasă, nu ne era prea clar. Soarta lui Ninu însă era pecetluită: el avea să meargă la facultate.

La 10 ani, îmi imaginam facultatea ca pe un Panteon uriaş cu scări de marmoră, pe care urcau spre o uşă mare, ca la primărie, dacă nu cumva şi mai mare, într-o tăcere rituală, domni înalţi şi gravi, îmbrăcaţi toţi în costume bleu-jandarm cu dungi.

Culoarea bleu-jandarm era criteriul excelenţei în absolut la toate femeile din cartier, iar precizarea "cu dungi" era ceea ce s-ar putea chema o proiecţie farmaceutică, întrucît numai farmacistul din colţul străzii purta costume în dungi. În amintirea, probabil, a celor patru ani petrecuţi la Canal.

Ca un făcut, Ninu a început să poarte costume serioase încă din liceu. De fapt, un singur costum, din garderoba de seminar a popii Stancu. Ninu e băiat sărac, dar serios, a grăit popa Stancu din amvon şi toate mămicile au privit apoi cu jind în urma lunganului îmbrăcat ca studenţii de la Teologie.

De îndată ce am plecat din cartier, am uitat complet de Ninu. Aproape 40 de ani, am îndesat în cuvîntul "serios" atîtea înţelesuri, care se băteau cap în cap, încît n-am mai avut nevoie de el şi nu l-am întrebuinţat decît cu prudenţă. Mai înalt de un metru şi şaptezeci şi doi n-aveam să fiu nicodată şi, în plus, fetele mă găseau neserios şi mă evitau.

Dinspre ai săi îmi ajungeau veşti ambigue: Ninu ar fi făcut ceva carieră universitară, s-ar fi căsătorit cu o nemţoaică, sau cu o casnică, şi ar fi avut doi sau trei băieţi. Dacă ar fi fost la fel ca taică-su, serioşi, s-ar fi aflat. Copiii lui Ninu erau, s-ar fi zis, o dezamăgire mocnită a cartierului. Se ştia cîte ceva despre ei, dar era mai bine să nu întrebi.

Nimerindu-mă, nici eu nu mai ştiu cum, într-o universitate pricăjită din provincie, rectorul mi l-a prezentat pe Ninu în postura de veşnic asistent. Ninu aştepta să-i moară profesorul, ca să poată deveni lector, iar profesorul nu  murea. Băiat serios, a spus rectorul, dar fără noroc. Ninu asculta ciudatul elogiu al mai marelui său grav, dînd din cap aprobator, ca şi cum era vorba de altcineva. Băiatul serios purta un costum uzat, bleu-jandarm cu dungi. Pe un ins serios şi înalt, un costum oricît ar fi de jerpelit arată decent. Are şi seriozitatea, cînd e maximă, avantajele ei.