O editura din RDG a tiparit, in 1962, in franceza, si din motive greu de ghicit, o carte a unui italian despre pictura manierista. O carte pe care, din motive la fel de nedeslusite, a difuzat-o si la noi.
O multime de romani, printre care si eu, au cumparat atunci volumul lui Giuliano Briganti, cu sentimentul ca l-au apucat pe Dumnezeu de picior. In 1962 as fi cumparat, cu aceeasi senzatie de enorma implinire intelectuala, si un album despre fetisismul imperial nipon, si un studiu referitor la arta rupestra a Saharei. Afara de traducerile din autori rusi si sovietici, in librariile noastre nu gaseai nimic. Asa ca orice carte de arta - iar una impresionanta ca dimensiuni cu atat mai mult - indiferent de continut, devenea insasi CARTEA.Se mai petrecea un fenomen. Costand relativ mult, volumul lui Briganti te determina si prin pret sa-l inveti. Nu sa te uiti in el si sa-i gasesti un loc in biblioteca pentru un timp cand vei avea chef sa te dumiresti ce-i cu pictura asta manierista a Italiei, ci sa-l citesti si sa-l tot citesti, sa-i inmagazinezi imaginile in minte si in suflet si pe urma sa traiesti cu convingerea ca esti altfel decat cei din jur, ca ai dibuit un drum mai scurt in panteonul marii culturi.
Trecand vremea, in casele si-n constiinta celor care ne nimeriseram in librarii in momentul in care s-a vandut cartea, posesia devenise o chestiune de merit! Si nu fusese decat o achizitie intamplatoare, o felie de bunavointa dintr-o excentricitate nemteasca. Fiindca, in 1962, editarea in Germania, sub cizma bolsevica si in plin realism socialist a unui album color despre artistii rafinatului manierism italian n-avea cum sa fie altceva.
Adevarul e ca am iubit manierismul. Dar cam in felul in care am iubit-o si pe bucatareasa obeza, dar tanara, de la scoala de aviatie, deoarece era singura femeie pe care ne era dat s-o vedem cu lunile.