Noi, cei care am iubit manierismul

O editura din RDG a tiparit, in 1962, in franceza, si din motive greu de ghicit, o carte a unui italian despre pictura manierista. O carte pe care, din motive la fel de nedeslusite, a difuzat-o si la noi.

O multime de romani, printre care si eu, au cumparat atunci volumul lui Giuliano Briganti, cu sentimentul ca l-au apucat pe Dumnezeu de picior. In 1962 as fi cumparat, cu aceeasi senzatie de enorma implinire intelectuala, si un album despre fetisismul imperial nipon, si un studiu referitor la arta rupestra a Saharei. Afara de traducerile din autori rusi si sovietici, in librariile noastre nu gaseai nimic. Asa ca orice carte de arta - iar una impresionanta ca dimensiuni cu atat mai mult - indiferent de continut, devenea insasi CARTEA.

Se mai petrecea un fenomen. Costand relativ mult, volumul lui Briganti te determina si prin pret sa-l inveti. Nu sa te uiti in el si sa-i gasesti un loc in biblioteca pentru un timp cand vei avea chef sa te dumiresti ce-i cu pictura asta manierista a Italiei, ci sa-l citesti si sa-l tot citesti, sa-i inmagazinezi imaginile in minte si in suflet si pe urma sa traiesti cu convingerea ca esti altfel decat cei din jur, ca ai dibuit un drum mai scurt in panteonul marii culturi.

Ca si mine, vreo doua sute de romani, cati au apucat sa cumpere din portia livrata de redegisti Bucurestiului, au dus cu ei, prin scolile pe care le-au urmat si prin casele pe unde au locuit, ca pe un insemn al unei mari izbanzi spirituale, albumul. Vazandu-l in biblioteca unui amic, am zis intrucatva conspirativ, ca sa vad daca raspunde la provocare: "Il ai si tu pe Briganti?". "Cum sa nu-l am! - a facut el, de parca m-ar fi asteptat la o cotitura cu un raspuns pregatit ani de-a randul. Ce, credeai ca numai tu-l meritai?"

Trecand vremea, in casele si-n constiinta celor care ne nimeriseram in librarii in momentul in care s-a vandut cartea, posesia devenise o chestiune de merit! Si nu fusese decat o achizitie intamplatoare, o felie de bunavointa dintr-o excentricitate nemteasca. Fiindca, in 1962, editarea in Germania, sub cizma bolsevica si in plin realism socialist a unui album color despre artistii rafinatului manierism italian n-avea cum sa fie altceva.

Adevarul e ca am iubit manierismul. Dar cam in felul in care am iubit-o si pe bucatareasa obeza, dar tanara, de la scoala de aviatie, deoarece era singura femeie pe care ne era dat s-o vedem cu lunile.

Acum, nu e anticariat mai cuprins unde sa nu gasesti, la un pret de nimic, albumul lui Briganti. Dar si alte albume de prin anii 1960, care ajungeau intamplator in Romania si datorita carora ne instruiam pe sarite, precum calul pe tabla de sah. Italienii ar fi foarte mirati daca ar afla ca in Romania exista inca un nucleu de cateva zeci ori poate sute de oameni, care nu stiu pe ce li s-a dus viata, dar stiu cine au fost Beccafumi, Pontormo si Parmigianino. Dar tot e bine, deoarece puteam sa cumparam, in loc de o carte referind la o epoca extrem de productiva din arta Italiei, o alta monumentala si, prin urmare, cu atat mai prezenta in memoria noastra, despre gravura pe oase de balena din Alaska sau despre ritualurile de nunta la triburile din Amazonia.