Noi nu mai avem scenarită

Evit, din politeţe, din timiditate, din nu ştiu ce motive, să scriu despre politică. Dar după o săptămână de foc, plină de despărţiri şi de camarazi trădaţi, după zile în care toate, dar absolut toate, emisiunile de televiziune au crezut că istoria se scrie în intervalul lor de difuzare, ce să fac? Mă conformez. Ştiu că era o vreme în care România suferea de scenarită. Cronică? Parcă da, cronică. Acută? Parcă da, acută. Până şi dicţionarele au decis să includă termenul între copertele lor cartonate, nu cumva să cadă, pe neaşteptate, în capacana uitării: “scenarită, scenarite s. f. (pub., peior.) – tendinţă nejustificată de a vedea în orice acţiune sau măsură a unui for rodul unei conspiraţii oculte.” Privind un pic în jur, la previzibilul care nu mai lasă loc nici măcar de regrete, cum să nu devenim nostalgici? A existat cândva o vreme în care, în ţara noastră, tendinţele de a crede că există cineva care ţese scenarii erau NEJUSTIFCATE! A existat cândva o realitate care nu numai că nu bătea filmul, ci chiar se aşeza cuminte pe portativul obişnuinţei.

Noi nu mai avem scenarită. Şi doctorii pot să confirme. Pe noi nu ne mai poate acuza nimeni, nici din stânga, nici din dreapta, nici din centru, că ne temem degeaba, că doar... ni se pare, fără să avem un fond stabil pe care să ne susţinem opiniile. Nouă nu ni se mai pare! Erau bune, erau plăcute perioadele în care ne permiteam luxul să avem vedenii, să ne imaginăm un complot ca-n romanele poliţiste acolo unde îşi făceau loc, puţin cam strident, e drept, doar fapte naive, evenimente de toată ziua.

Şi acum, scăpaţi de diagnostic, să reflectăm. Lăsând la o parte orice fel de orientare politică şi aducând în discuţie chiar lipsa acestei orientări, nu cumva e prea evident că există o mână care scrie, negru pe alb, scenarii peste scenarii? Că e rău sau bine să decidă fiecare! Conştiinţele, oricât ar vrea unii, nu pot intra în indicaţiile regizorale. Cuvintele, da. Cuvintele sunt primele care trădează.

Noi nu mai avem scenarită. Avem scenarii. Scenarişti. Actori. Proşti, desigur. Şi figuranţi, mult prea mulţi figuranţi care ocupă degeaba o scenă care, din când în când, ar arăta mai bine goală. Ei, destui dintre ei, sunt oameni amuzanţi, mint frumos şi nu tac niciodată, promit marea cu sarea şi nu se deranjează nici măcar să audă cum se sparge primul val. Ei sunt de-ai lor, de-ai noştri, de-ai nimănui şi de-ai tuturor. Ei sunt sac şi petec, funie şi săpun. Ei întreabă, ei răspund. Ei vin, ei pleacă. Ei cer orice, ei returnează orice, fix când au chef să returnezere, fără să ţină cont că unele produse (încredere, respect, speranţă) nu se pot da înapoi, oricât de plictisiţi am fi de ele. Ei sunt... minunaţi, oameni deştepţi, metaforişti cusuţi cu aţă neagră. Ei! Cei care joacă fără să obosească în piesa de teatru absurd în care, cică, e vorba şi despre noi. Ei ne vor doar binele. Dacă suntem cuminţi şi aplaudăm tare, au promis că, la sfârşit, se vor întoarce pentru un bis. Ca actorii adevăraţi! E normal: ei sunt talentaţi, rea e scena că-i ţine...