Noiembrie, la Bosfor (I)

n) Pe Bosfor curge o toamnă molatică şi languroasă. Se rostogoleşte le­ne­voa­să, scuturându-şi provocator şuviţele castanii. Soarele blajin, de-un galben scorojit, se târăşte pe cerul tulbure. În zarea brăzdată de mina­re­tele zvelte şi cam arogante, deasupra apei, o dâră de culoarea unt-de-lemnului se prelinge nezăbavnic. Privirea-mi hămesită se înfige în rotunjimea moscheilor, gata să le în­fu­lece. Să le pătrundă tainele din care s-a întrupat Imperiul şalvarilor. Un im­periu care a înfricoşat secole de-a rândul o Europă tremurândă şi terori­za­tă de iataganele spahiilor. În de­păr­tarea învăluită în ceaţa străvezie se desluşeşte vag conturul sfredelitor al Sfintei Sofia şi, zău, de acolo, dinspre Topkapi, aud scâncetele Brân­covenilor.

Şi, prin faţă, se scurg liote de domnitori români sosiţi cu pâra şi peşcheşul să-şi cumpere de la sultan înaltele dregătorii şi trădarea de neam. Întorc umilit capul ca nu cumva istoria demult apusă să mă des­figureze complet. La doi paşi de mine e un platan singuratic. Are obrazul alburiu, şi pete cafenii îi ca­ciu­resc pielea scorţoasă. Platani aveam şi noi în parc, la Turnu Mă­gu­rele. Sub umbra lor prăsitoare de vise mi-am lăsat închipuirile să zboare, s-o ia la goană peste mări şi ţări, să cutreiere alandala. Ciudat, deşi orizontul nu era deloc larg, ele străbăteau întinderi nesfârşite. Din locul acela strâmt m-am avântat unde, altminteri, imaginaţia nu cuteza. Astăzi, cu toată deschiderea fără oprelişti a Mării Marmara, plăsmuirile minţii abia dacă trec dincolo de ţărm. Au obosit şi s-au săturat de ratările felurite.

Din suliţele oto­ma­ne ce străjuiesc puzderia de mos­chei coboară noaptea şi am senzaţia că pe ascuţişul minaretelor se spriji­nă necuprinsul bolţii înstelate. Aici, până şi luna nu-i altceva decât... semilună! Aştept, din clipă în clipă, ca din desaga găurită a cerului să cadă mă­car o stea şi s-o prind în palmă, să-mi fri­gă veştejita carne. Chiar, de când n-aţi mai strâns în podul palmei o stea? Una măcar...

n) De pe ziduri sau pereţi, de oriunde, Mustafa Kemal Atatürk îşi ve­ghea­­ză poporul, este pretutindeni. Băr­batul acesta, cu privirea dârză şi scor­monitoare, asiatică, de o duritate contagioasă, şi-a rezervat o porţie uriaşă de istorie. „Părintele turcilor” a învins precaritatea perisabilă, şi cultul său, arar tăgăduit, e pricina unei mândrii naţionale neregăsite pe plaiurile de la vărsarea Dunării. Ne lipseşte tragic un astfel de basm patriotic, legenda care să ne recupereze încrederea de sine şi aspiraţiile curajoase.

Entuziasmul acela robust, în stare să unească armonios energiile ri­sipite aiurea şi să ne înapoieze con­şti­­inţa propriei valori, orgoliul că însemnăm totuşi ceva în lume. Spre deosebire de ei, noi ne-am ucis „pă­rin­ţii” şi orbecăim printr-un prezent bezmetic şi surpat. Agonizăm într-o Românie cu pereţii goi.

Citește pe Antena3.ro

O profesoară a fost arestată după ce elevul ei i-a întins o capcană. Ce le-a mărturisit acesta polițiștilor

n) Oraşul e un furnicar asurzitor. Zumzetul străzii e de-o dezordine pitorească. Vânzători ambulanţi lăudându-şi lălăit marfa, copii tră­gând cu opinteli cărucioarele învârfuite cu te miri ce, lustruitori de pan­tofi aplecaţi vrednic asupra botinilor prăfuiţi, pisici bulevardiere furişându-se care-ncotro, turişti şi localnici vră­jiţi de exotismul debandadei orienta­le. Al culorilor ţipătoare şi-al mi­roa­se­lor înţepătoare, imposibil să le re­zişti. O beţie a simţurilor retrezite, căreia n-ai cum să i te sustragi. Dimpotrivă, i te abandonezi excitat, în­cân­tat de libertatea plăcerilor aţâţate de gusturile tocmai descoperite. Istanbulul e, credeţi-mă, „grădina lui Epicur”, un loc al desfătărilor şi răsfăţurilor!

n) Puţine femei băştinaşe în tumultul stradal. Şi alea pitite după veşt­min­­tele musulmane, sugrumându-le fe­minitatea. Se strecoară ca nişte umbre prin mulţimea pestriţă, fără identitate şi bucurie. Stane de piatră înfăşurate în voaluri de mătase, habotnice. În contrast cu tristele consoarte, bărbaţii turci sunt guralivi, au o lăcomie a cătăturii ce aduce ne­li­niş­te. Râvnesc la tot ceea ce le interzice ca­nonul religios şi, uneori, seamănă cu o ceată de prichindei salivând în dreptul galantarului cu acadele şi ra­hat. Ca o aventură pusă la cale fără şti­rea babacilor, desigur.

Îi urmăresc cu atenţie şi mă impresionează solidaritatea pe care nu se sfiesc s-o afi­şe­ze. Umblă în grupuri, se pupă pe obraz, pecetluind fiecare întâlnire, şi se lungesc la palavre ori învârt pă­ti­maş zarurile de la table. Beau ceai şi răsucesc misterios mătăniile, ab­sor­biţi de spectacolul insaţiabil al străzii cadrilate. O societate a bărbaţilor, ţanţoşi şi oacheşi, a exclusivismului întru masculinitatea bătătorită de tradiţie. Oricum, aparenţa acestei solidarităţi e reconfortantă şi pildu­i­toare, nu am a mă îndoi de  sinceri­ta­tea gestului atât de frecvent în imen­sul „bazar”. (Va urma)