Noiembrie, la Bosfor (II)

Dimineaţa asta de noiembrie a scos din adâncurile mării părelnice bancuri de solzi. Solzi de peşte, strălucind orbitor. Freamătul lor lucitor e fascinant, te cheamă ademenitor. Te îmbie periculos, ca orice afund, ca orice neant. Dar totul e doar miraj, nălucire... Cuiburi de apă mânate de vânt.

Un soare năucitor de toamnă despletită lasciv. De sus, din balconul hotelului, lumea îşi deschide nemărginirea şi se arată atât de accesibilă încât îi pipăi nefinitudinea. Deocamdată zac ca un paşă eşuat, smuls din cotidianul devorator de iluzii. Plutesc laolaltă cu albatroşii văzduhului şi mă scald în uimire. Uimirea copilului care întârzie  să se  coacă încă. "Bolero"-ul ravelian s-a stârnit dintr-un difuzor şi, o dată cu el, desprinderea mea. Aripile îmi cresc dimpreună cu alămurile bascului, şi pământul se micşorează întruna. Zbor lin şi împăcat cu soarta, împins de palele divine şi de muzica enigmaticei predestinări...

E ora prânzului la Istanbul. Un bocet prelung şi cutremurător s-a slobozit dintr-odată. Şi se înteţeşte ca o tânguire, ca o jale nevindecată. Ce suferinţă l-o fi surfilat?  "Oamenilor, sunteţi muritori!", pare a rosti glasul acela sfâşiat de durere. Vocea gravă şi legănată îndeamnă la rugă, la pioşenie şi cumpătare. Jeluirea în răstimpuri egale a muezinului e strigătul de disperare al efemerităţii nevoite să se supună  fatalităţii.

Aproape, în vecinătatea unei moschei, se semeţeşte stadionul echipei "Beşiktaş". Concubinajul lor nu e defel întâmplător, fiindcă fotbalul şi credinţa sunt chipurile noii religii a omenirii.

În definitiv, ne naştem din furt. Şterpelim din pântecul mamei întreaga noastră făptură. Din raptul acesta încuviinţat de Dumnezeu ne încarnăm, pentru ca apoi să-i "buzunărim" pe cei dimprejur de sentimente, de mărunţişuri afective. La final, viaţa ne e furată de moarte, şi pedeapsa nu poate fi comutată. Este definitivă şi egală pentru toţi. Trăim şi ne stingem sub semnul furtului. Vasăzică, ni se fură viaţa furată....

Mă uit pe lista cu bucate a restaurantului. O cercetez cu migală şi voluptate. Descopăr între atâtea feluri de mâncare ceva cunoscut: kavurma. Cândva, în copilărie, ma-marea gătea "cavruma". Aşa îi spunea ea la ciulama. Sau coleaşă, în graiul ţăranilor din sud. Parcă o şi văd pe bunica mea cum sfârâia făina în cratiţă, înecată în grăsimea de pasăre, după ce rumenise, în aceeaşi unsoare, câteva cepe tăiate  potrivit. Mirosea năucitor în casă, şi amestecul acela bolborosea ispititor, fărâmiţat cu lingura de lemn a bunicii. La un timp anume, bătrâna azvârlea bucăţile de găină şi se îngrijea să fiarbă şi mămăliga, s-o părpălească în ceaun. Galbenă şi neastâmpărată, cu păsatul sărind pe pereţi, ca şi când s-ar fi încontrat la făcăleţul ce-i înfrâna zbenguiala. Ne aşezam la o masă rotundă şi joasă, leită celor turceşti, pe scaunele scobite de rudari din lemnul moale al luncii, şi mâncam cu o poftă de năvălitori. În sat, la Islaz, unii oameni erau porecliţi "cavruma". Da, "ale Cavruma", "ale Coleaşă", nu vă mint neam! Doamne, ce dor mi s-a făcut de ma-marea şi de blândeţea ei domestică!

Terasa este plină de turişti, veniţi ca şi mine să tăifăsuiască pe îndelete cu marea. La câţiva paşi se făloşeşte podul ce leagă Asia de Europa. E maiestuos şi trufaş. Vapoarele trec dintr-o parte în alta, cărând navetiştii. Pe malul celălalt un pâlc de pădure ascunde vile şi blocuri pitice, huzurul Orientului. La o aruncătură de băţ, pescăruşii se agită şuierând tragic. Dau rotocoale apei şi plonjează nevricos. Deodată, malul e înconjurat de poliţişti şi-o larmă stranie ia în stăpânire zona. Trecătorii se opresc curioşi, atraşi de cordoanele avertizoare. Sirena unei nave militare ţiuie din ce în ce mai tăios. Pe coama valurilor molcuţe zăresc o umflătură, o cămaşă fâlfâind degeaba. Ca un catarg de navă scufundată. Îmi încordez văzul şi amintirile de priveghitor de cadavre. Leşul e purtat către ţărm, iar ţeasta, dezgolită şi spălăcită de curenţii marini, sclipeşte în lumina zaharisită. L-o plânge careva?, îmi iscodesc de prisos sensibilitatea, dar n-are cine răspunde. Nu-l cunoaşte nimeni, suntem o ciurdă de străini, nimeriţi să-i însoţim ceasul ultim, nefiinţa. Poate că ieri iubea şi era iubit, poate că viaţa lui rezema vieţile altora, rostuindu-le. Acum e un obiect oarecare, la cheremul oricărui val. Subiectul indiscreţiei noastre nefolositoare şi indecente. Adunătura de gură-cască comentează, se precipită, îşi caută poziţii convenabile, nu vrea să piardă nimic din piesa morbidă. Moartea face şi la Bosfor rating, îşi joacă rolul şi acolo cu casele închise. Mă scol împovărat şi plec, alungat de fantomele trecutului. Pe atunci moartea îmi era înscrisă în fişa postului, era obligaţie de serviciu, însă azi n-am niciun chef s-o întâlnesc. O detest cordial!