Nu suntem egali nici măcar în faţa morţii. Medicii sunt reţinuţi cu o seamă de adevăruri privind relaţia individului cu suferinţa şi cu bolile. Un medic mi-a spus că proştii suferă altfel decât deştepţii. A rostit propoziţia ca şi cum se mira şi el de ce putea să-i treacă prin minte şi n-a insistat pe idee, a schimbat vorba. Părea să fi denunţat un secret profesional.
Lucrul pe care-l ştie toată lumea e că lupta cu unele boli generează un sentiment de exceptat. N-ai cum să le învingi, dar sufleteşte nu mai eşti la fel de condiţionat de ele, ca majoritatea pacienţilor. Cardiacii, bunăoară, îşi consideră inevitabilul cu o anume ironie de castă. Un domn care ştia că aorta putea să i se rupă oricând şi că pentru boala care o avea nu prea existau soluţii găsea că situaţia avea avantajele ei. E mai bine decât s-o lungeşti, zicea dânsul. Ţac şi gata!
Întrucât nu mă manifestam la fel de entuziast în discuţia despre "Ţac şi gata!", colegul cardiac – toţi cardiacii se socotesc colegi! – a venit cu nişte explicaţii clinice. Un al treilea, care ar fi asistat la dialog, ar fi realizat subiectul, dar nu şi ciudata jubilaţie din glasul mărturisitorului. Nici un om cu judecata întreagă nu se mândreşte cu un necaz medical. Diferenţa e însă la conduită şi la conştientizarea acestei diferenţe.
Într-un spital, un vecin de pat, cu un diagnostic dur, nu se arăta foarte afectat. Dimpotrivă, se purta ca unul care avea să părăsească spitalul vindecat. Păi, e puţin lucru că trebuia să mor acum cincisprezece ani – a zis el – şi totuşi încă sunt viu?! Omul avea dreptate. Toţi murim, dar să murim ca nişte învingători, nu dominaţi de frici şi de disperare.
Un alt fapt, care îndreptăţeşte afirmaţia că nu există boli, ci bolnavi, interesează gradul de nobleţe al unor suferinzi. Nici o boală nu-i şi o ruşine, totuşi numai problemele inimii au dat un şi vast inventar de legende, cântări, proverbe şi referiri afective. Unii sunt inimoşi, alţii buni la inimă, alţii mor de inimă rea. Nici măcar creierul nu a născut un folclor la fel de bogat şi o conduită în faţa inevitabilului comparabil ca demnitate. Un moş, care în urmă cu nişte ani a apărut parcă din neant lângă Skoda mea făcută praf, dar cu toţi cei dinăuntru vii şi nevătămaţi, a cugetat: Adevăratul noroc e să ai noroc în ghinion. Cugetarea bătrânului, coborât lângă necazul nostru parcă din neant, m-a urmărit şi în câteva rânduri m-a rezolvat sufleteşte, ajutându-mă să observ şi partea de bine adusă de ghinioane şi de întâmplări neplăcute. Cel mai mare bine din rău fiind chiar faptul că am reuşit să fac separaţia, să nu mă las marcat pentru tot restul vieţii de ceva care avea şi un capăt, nu numai un început.