Note despre cîini şi mîţe

ROMĂNIA CA O TELENOVELĂ
Cîinele şedea în cuşcă cu botul pe labe, ca în manuale. Şi, la fel ca în manuale, stăpînul bătuse deasupra găurii inscripţia: Cuşca cîinelui.

ROMĂNIA CA O TELENOVELĂ
Moto: "Trăim în România, şi asta ne ocupă tot timpul‘‘ - Mircea Badea, realizator tv

Scenă în părculeţul din Centru, deja plin de lume şi cîini. Codiţă, dulăul uriaş, înspăimîntînd pînă şi pe luptătorii antitero, a dat nas în nas cu Victorel, un căţeluş ca o păpuşă, genul de cîini cu stăpîne singure şi bătrîne. Dînd curs firii sale arţăgoase, Victorel se zbîrleşte, gata de atac. Luat prin surprindere, Codiţă e descumpănit. Ca orice animal disproporţionat de mare, e leneş la minte. Gîndeşte greoi şi pînă se pune în mişcare, orice adversar mai agil, chiar dacă mai mic, îl poate da peste cap. Aşa se întîmplă şi acum. Codiţă o ia la fugă. Spre hăhăiala generală a celor de pe bănci, nişte pierde-vară de prin împrejurimi.

IMAGINE. Cîinele şedea în cuşcă cu botul pe labe, ca în manuale. Şi, la fel ca în manuale, stăpînul bătuse deasupra găurii inscripţia: Cuşca cîinelui.

DINGO. O cetăţeancă scundă, cu cracii pantalonilor ajungîndu-i doar pînă deasupra gleznei, de parcă ar trage-o cineva de cap în sus, ţine în lesă un dulău flocos, care tot caută ceva în iarba bătrînă a gazonului. E sîmbătă seara. Un grup de copii coboară gălăgioşi dintr-un autocar turistic. Au fost pînă la Mirceşti să vadă Casa lui Alecsandri. Pe terenul liceului de vis-à-vis se desfăşoară un atractiv meci de fotbal. Gardul înalt, de piatră, cu streaşina de ţiglă roşie, ascunde pe jucătorii înfierbîntaţi, de la care ajung pînă aici doar răcnetele. Pe crengile copacilor spînzură, ca în nişte cuiere naturale, pantalonii şi cămăşile jucătorilor. Un cetăţean purtînd o cămaşă cu mîneci scurte şi o curea pusă strîmb, răsucită la spate, ca o frînghie, se apropie zîmbind timid.  După ce dă cîtva timp tîrcoale dulăului, deschide gura:
– Nu vă supăraţi, acesta e cîinele Dingo?!

PEDAGOGIE. – Hai Micky, pupă mîna doamnei, că ţi-a dat bună ziua! Micky, neascultător şi îmbufnat, tace. În schimb, doamna, stînjenită, se mută de pe un picior pe altul, ca o fetişcană căreia i se fac propuneri ruşinoase în faţa porţii. Dacă ar putea, s-ar piti după stîlp! În tramvai nu e însă aşa ceva. Bărbatul care-l poartă pe Micky într-o sacoşă de piele, de i se văd acestuia doar labele şi căpuşorul, are o pălărie de vînător, cu o mîndră pană înfiptă în cureluşă. Din cînd în cînd, se apleacă şi-i ţine lui Micky un curs de pedagogie după ultimele descoperiri ale acestei încercate ştiinţe: înlocuirea atingerii cu băţul, cum se proceda în vremuri trecute, cu argumentele convingerii. O metodă cu evidente rezultate în cazul de faţă. Micky dă din coadă şi manifestă un entuziasm sonor deosebit. Stăpînul îl trage de urechi, ştrengăreşte.

CĂŢELUŞA. Iau de-acasă, într-o pungă de plastic, nişte oase cu destulă carne pentru a ispiti un cîine. Chiar şi unul răsfăţat de pensionarele cartierului. De cum ies, supunîndu-se legii descoperite de Pavlov, căţeluşa Martinica se ia după mine, făcînd lipa-lipa pe asfaltul ciupit de vărsat. Deşert oasele în iarba din părculeţ. Căţeluşa procedează astfel: ia un os în gură şi-l duce în spatele boscheţilor. Clară intenţie de a-l pune deoparte, sub semnul zicalei omeneşti, valabile şi la cîini: Strînge bani albi pentru zile negre! Se întoarce să le ia şi pe celelalte. Tot unul cîte unul. Constată însă că nu mai ştie unde le-a lăsat şi prinde a umbla cu botul prin frunze. Botul ţine locul de mînă. Profit de superioritatea mea intelectuală, certificată, printre alţii, de Darwin. I le arăt. După cîteva clipe de şovăială, expresie a prudenţei genetice, se năpusteşte asupra grămăjoarei, chinuindu-se s-o ia pe toată. Ar fi cazul să exclam: Ce tîmpită! Nu-mi pot permite aşa ceva cu o căţeluşă.

ALERGIE. Căţeluşele Lia şi Vesela, cum le-au botezat bodyguarzii firmei de publicitate, fac alergie la tipii prost îmbrăcaţi şi la roţile care se învîrtesc.

CASE BĂTRÎNEŞTI. Un gard, ca o curea pentru pantaloni, vrea să spună că dincolo de el se desfăşoară o proprietate privată. O potecă de piatră pavată nu tocmai dreaptă sau, în orice caz, dreaptă ca muchia unei rigle trece prin faţa mai multor locuinţe, tip uşă de lemn, fereastră, perete de cărămidă. Pe stîlpul porţii, înşirate de sus în jos, zece panouri. Cu excepţia unuia, toate au în dreptul lor numele proprietarului. Apeşi pe una dintre ele şi, deşi n-auzi nimic, ai impresia că undeva în adîncul unei case a prins să zbîrnîie o sonerie. În orice caz, că e sau nu o părere, peste cîteva clipe uşa unei case se deschide şi în prag îşi face apariţia locatarul: în izmene şi cu căciulă în cap. Dintr-o cuşcă de lemn, căreia nu i-ai dat nici o atenţie, sare un dulău răpciugos, ca şi cum şi-ar fi amintit că de asta i se dă de mîncare: să ţîşnească din adăpost şi să latre energic.