Noul premier vine de la SRI şi SIE

Calculele de campanie ale partidelor noastre se ajustează din mers, cu fiecare sondaj, mai mult sau mai puţin real contemplat în culise. Desfăcătorii politicii reale stau cu frica în sân, că nu ştiu încotro bat preferinţele serviciilor de informaţii: cine să fie sus şi cine să fie jos? În mai toate campaniile electorale de după 1989, factorul “servicii secrete” a fost amintit cu precădere de cei înfrânţi ca fiind unul primordial.

Fost prim-ministru, Victor Ciorbea a relatat săptămâna trecută că Virgil Măgureanu, director al SRI, i-a spus în propriul cabinet, în faţă, că-i în afara jocului şi că alegerea din 1996 a lui Emil Constantinescu drept preşedinte i se datorează şi lui, ca şef al serviciului de informaţii. Apoi, în anul 2000, Corneliu Vadim Tudor a acuzat maşinaţiunile serviciilor pentru ca să nu ajungă preşedintele României. Tot aşa, în 2004 au apărut discuţii privind softul care a “numărat” voturile.

După toate aceste scandaluri, imaginea agentului secret cărând în spate sacul cu voturi, după ce le-a ştampilat într-o magazie, s-a încetăţenit cumva în mentalul colectiv. Dar profesioniştii jocului electoral ştiu că mijloacele de influenţare a votului de către serviciile de informaţii nu sunt atât de grosolane, ci se umblă cu subtilităţi. Un calcul teoretic ar arăta astfel. Să spunem că în România sunt 20.000 de ofiţeri de informaţii. Un ofiţer de informaţii are în medie 20 de agenţi, informatori, colaboratori. Între ofiţerul de informaţii şi agentul său există o relaţie strânsă şi care porneşte de la premisa că primul face parte din elita României, acolo unde se taie cărţile, şi că ştie ce vorbeşte. Dacă ofiţerul îi şopteşte agentului, după caz, în funcţie de natura relaţiei, ori că e bine pentru ţară, ori că e bine pentru afacere, ori că e bine pentru grup, ca partidul X sau candidatul Y să fie câştigător, agentul va lua aminte. Apoi, respectivul agent, care are o mamă, un tată, un soţ sau o soţie, un prieten bun, îşi dă cu părerea în familie că alegerile ar trebui să-l aducă pe partidul X şi pe candidatul Y la putere. Aşadar, dacă se acţionează organizat, cei 20.000 de ofiţeri aduc la vot uşor un milion de oameni. Iar dacă îşi pun mintea şi “declanşează” o campanie din timp s-ar putea ajunge şi la trei milioane de votanţi, dacă nu şi mai mult. Ceea ce înseamnă chiar o treime din totalul votanţilor. Să ne gândim şi la faptul că serviciile de informaţii mai au şi mii de rezervişti. Şi iată cum se câştigă alegerile.

Exemplul teoretic de mai sus dă frisoane în staff-urile de campanie, fiindcă niciodată nu ştiu dacă se declanşează sau nu “operaţiunea” şi ce şi cine anume ar putea porni tăvălugul.

Alegerile din această toamnă contează enorm pentru serviciile de informaţii. Întâi şi întâi pentru că se aşteaptă ca noul Parlament să rezolve odată situaţia legislativă din domeniul securităţii naţionale. Apoi, pentru că în timpul mandatului de preşedinte al lui Traian Băsescu s-a produs un “cutremur” care, dacă ne luăm după promisiuni, ar trebui să creeze o tradiţie. Este vorba despre numirea în fruntea Serviciului Român de Informaţii a unui director care provine din rândurile Opoziţiei, aşa cum s-a întâmplat cu nominalizarea lui George Cristian Maior. Preşedintele a procedat similar şi la SIE, numindu-l ca director pe Mihai Răzvan Ungureanu, un liberal aflat în “opoziţie” cu aripa Tăriceanu a PNL.

Şi unul, şi altul au acţionat până acum ca garanţi pentru neutralitatea SRI şi SIE. Iar după aşa o misiune îndeplinită “întotdeauna loial”, conform titlului ultimei cărţi scrise de Mihai Răzvan Ungureanu, în vreme de criză mondială se cere un prim-ministru cu suflu nou, care să ofere credibilitate internă şi internaţională funcţiei sale.