Nu cumva ai prejudecăţi?

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

Am cunoscut câţiva excentrici care, în plină prigoană proletară, se recomandau prinţul Cutare sau baronul Cutare cu aceeaşi naturaleţe cu care anonimii ridicaţi din popor ţineau să se ştie că-s agronomi sau profesori şi-şi spuneau o dată cu numele şi profesia.

Unul dintre aceşti ciudaţi, care-şi zicea prinţ kirkiz, avea în portofel o fotografie cu o herghelie. În mijlocul ei se zărea un bărbat îmbrăct într-un soi de uniformă neagră, dar, dacă mândrul călăreţ era chiar insul care făcea caz de descendenţa sa artistocratică ori altcineva, era greu să-ţi dai seama. Un alt ciudat, un baron căruia n-am avut onoarea decât să-i stau câteva minute în preajmă, se recomanda baron, la fel de natural ca profesorii-colegi. Pe fiică-sa o ştiam bine, fiindcă ţinea să fie remarcată, uneori într-un hip şocant.

Într-un august torid m-a întâmpinat goală pe aleea ce ducea spre uşa casei. Mă rog,  nu complet goală, deoarece purta o cămaşă lungă de borangic de tot transparentă, dar în rest, mai ales că soarele trecea liber prin voalul de mătase, numai nuditate în spectacol. Nu cumva ai prejudecăţi?, m-a întrebat ea, observând că-mi mutam privirea de colo, colo încercând să evit ceea ce era de neevitat. La vârsta pe care o aveam atunci, o blondă planturoasă, înaintând cu o studiată degajare printre ghivece cu flori, în plin răsfăţ al unei feminităţi mature, dar încă provocatoare, numai prejudecată nu se chema. Am bâiguit totuşi că n-am şi apoi m-am prefăcut că mă uit pe albumele de familie, pline cu baroni şi baronese, deşi foiala femeii în scaun şi energia cu care-şi sălta nurii, ca să-mi atragă atenţia asupra unor imagini, îmi mutau gândurile de la trebi.

Pe neaşteptate, la mai bine de trei decenii de la acea întâmplare, doamna mi-a telefonat precipitat ca să-mi spună că mai are cel mult trei-patru zile de trăit. Mi-a vorbit pe tonul omului care n-are vreme de explicaţii, întrucât mai sunt şi alţii la rând. Evident, era genul de ştire care nu cerea replică. Nimeni nu-i pregătit să dialogheze despre apropierea morţii. Iar faptul că s-a recomandat "sunt baroneasa Cutare, sper că vă mai aduceţi aminte de întâlnirile noastre prieteneşti" era, de asemenea, descumpănitor. Îmi impunea să pun în ecuaţia, şi aşa bulversantă, a unei morţi anunţate cu precizie de însăşi persoana în cauză condiţia sa nobiliară. Mi-a venit imediat în minte întrebarea din grădină: Nu cumva ai prejudecăţi?

Când cineva îţi telefonează, parcă dintr-un capăt de lume, ca să te anunţe că e pe moarte, din om răzbesc nişte simţăminte nedesluşite. Or fi fiind prejudecăţi? Dialogul cu fiica ciudatului baron avea ceva din naturaleţea unei veşti banale, de familie. Nu mai lipsea decât să-mi spună: Eu mor peste câteva minute, dar îmi sun cunoscuţii şi prietenii, fiindcă aşa e obiceiul în nobilime, să ne luăm la revedere. Ce m-a marcat din discuţia cu doamna care se pregătea pentru marea călătorie a fost însă ultima sa propoziţie, una într-adevăr comună, dar care, în contextul acelui dialog funebru, avea o notă de nobleţe veritabilă. Mi-a făcut plăcere că ne-am cunoscut, a spus fiica baronului cu un oftat sufocat care putea să însemne orice. Fapt e că nu am avut niciodată curiozitatea să cercetez
ce-a însemnat.