Nu-i sfârşitul lumii dacă ai un eşec

O stire din Jurnalul National de ieri spu­nea ca un baiat de 18 ani s-a si­nucis cu arma tatalui sau pentru ca pi­ca­se la bacalaureat. Cu o seara inainte va­zusem la un post tv povestea unei olimpice la limba italiana, o fata cu note doar de 9 si 10, cu nenumarate di­plome, care a picat bacalaureatul la ma­tematica. Ii dansau ochii in la­crimi acestei fetite care s-a trezit pentru prima oara in viata sa in fata unui esec. Tatal baiatului care s-a sinucis re­marcase ca "era deprimat de doua zile, de cand aflase rezultatele la examen"! Avem aici doar doua exemple, dar bacalaureatul de anul acesta ne-a pus in fata unei stari de "deprimare nationala", avand in vedere ca numai jumatate dintre copii au reusit sa treaca examenul cu bine. Printre copiii care au cunoscut esecul acesta nu sunt, probabil, multi aceia care s-au gandit ca-l merita. Cei mai multi au fost azvarliti in stari de rusine, du­re­re, nesiguranta, frica, angoasa, an­xie­tate etc. La noianul de stari si ganduri negative specifice esecului se adauga pentru multi copii oprobiul pu­blic, furia, dezamagirea, re­pro­su­ri­le si neacceptarea din partea familiei. Pe un asemenea fundal, experien­ta esecului – care ar putea fi una ini­tia­tica, una din care copilul sa invete, una care sa-l caleasca pentru viata, una care sa-i mobilizeze energiile po­zi­tive si capacitatile de recuperare si succes – il poate atrage pe copil intr-o prapastie de netrecut. La asta avem ne­voie sa fim atenti in mod special si sa ne recontextualizam modul de a vedea esecul, fie el si unul colectiv, precum este "esecul bacalaureatului" de anul acesta. Adesea suntem in­vitati cu forta sa facem schimbari, iar un esec colectiv ar putea fi un factor de forta pentru schimbare. Dincolo de schimbarea sociala, de schimba­rea sistemului, de gasirea punctelor sla­be ale colectivitatii care a generat un asemenea esec si chiar mai presus de acestea suntem invitati indivi­dual la schimbare. Pentru protectia psihologica a copilului care a suferit un esec avem nevoie sa ne schimbam modul de a percepe esecul, ca si comportamentul nostru in relatia cu co­pi­lul. Caci, asa cum am vazut, unii dintre ei intra in zone necunoscute, dis­tructive ale mintii si sentimentelor, in acea parte inferioara a fiintei, care le inspira decizii gresite, radicale si gra­ve, deopotriva pentru viata lor, cat si pentru viata familiei si pentru des­tinul sufletului. Altii par sa de­pa­seas­ca trauma esecului pe moment, dar este doar o parere, o exprimare a su­prafetei apelor involburate ale fiin­tei, caci trauma de esec netrecuta cu bine devine activa mai tarziu in experienta omului si-l tine prizonier in perceptia neputiintei, izolat de ade­va­ratele calitati si capacitati pe care le-ar putea exprima ca adult. Exista zone in creierul omenesc in care emo­tiile agresive, distructive, necesare candva creierului primitiv al spe­ciei, se activeaza in fata unei traume. In aceste zone sunt pitite experientele ne­gative ale stramosilor, pe care le-am mostenit cu totii. Evenimentele traumatizante, pierderile de orice fel, su­ferintele, durerile noastre de zi cu zi pot fi stimuli pentru reactivarea acestor conexiuni cerebrale. Pentru ca noi sa mentinem legatura cu par­ti­le superioare ale fiintei, respectiv ale creierului nostru superior in si­tua­tii traumatizante, avem nevoie de puncte de sprijin. Copilul care a esuat nu trebuie blamat, certat, supus altor re­prosuri, caci ele isi face oricum des­tu­le. El are nevoie sa fie acceptat si iu­bit, fie ca a luat Bacul sau nu. El are nevoie de un umar pe care sa planga, caci acel umar ar putea fi si puntea care-l ajuta sa-si lege inima si mintea de speranta, de incredere, de curaj, de en­tuziasm si de dorinta de a depasi mo­mentul critic. Aceste trairi, specifice ariilor cerebrale superioare si im­pulsului nostru catre viata, posibile cu ajutorul celor apropiati si intelepti, pot transforma un esec intr-un mo­ment cu adevarat initiatic. Un mo­ment in care copilul intelege ca poate fi mai curajos, mai puternic, mai bun, ca poate mai mult si, daca chiar nu poa­te mai mult in privinta scolii, co­pi­lul intelege ca se afla pe un drum fi­resc si cu sens al experientei sale de via­ta. Nu-i nici o nenorocire sa ai un esec: toata lumea esueaza din cand in cand. Daca nu-i azi, e maine, dar se in­tampla, e-n conditia existentei ese­cul, e firesc ca intr-o zi sa te astepti si la succes. Sa fim aproape de copiii care au picat la Bac, aproape de oa­me­nii de langa noi care n-au reusit, care au clacat, care n-au putut sau n-au izbutit sa faca fata unei pro­vo­cari de viata. Iubirea si acceptarea ce­lor apropiati sunt firele de legatura ale creierului cu speranta si victoria asu­pra impuslurilor negative, distruc­tive si periculoase existente in interio­rul fiecaruia dintre noi.