"Nu pot să-ţi spun de unde ştiu"....

Înainte de a bârfi ori, pur şi simplu, de a comenta sau de a-ţi spune punctul de vedere, cred că ar trebui să-ţi răspunzi mai întâi la cel puţin patru întrebări:
- e adevărat?
- e acum momentul potrivit şi locul potrivit să o spui?
- e folositor cuiva?
- sunt eu persoana potrivită să spun asta?

Dacă poţi răspunde cu sinceritate "da" la toate aceste întrebări, cred că ar trebui să te duci mai departe cu intenţia şi să spui ce ai de spus.
Totuşi, dacă ajungi la concluzia că n-ai făcut decât rău sau că n-a fost momentul potrivit, atunci poate n-ar fi rău să înveţi din greşeala asta.

Măcar teoretic, aşa se naşte discernământul. Trăim vremuri în care bârfa face "head-line-uri" şi discursurile publice învrăjbesc oamenii, îi înrăiesc şi îi fac să participe la ceva ce nu-i priveşte, nu-i ajută şi nu-i linişteşte. Bârfa nu rezolvă probleme, dar, uneori, luarea corectă de atitudine, mesajul coerent şi bine plasat pot aduce lumina în situaţii încâlcite.
Nu ştiu mulţi oameni care să se pună vreodată în locul celui despre care bârfeşte - bunăoară, cum ar fi ca toate lucrurile oribile pe care le spui despre altul, unele atât de ridicole şi de neadevărate, să le auzi spuse despre tine? Nu ne naştem toţi cu seninătatea de a ne vedea de vieţile noastre şi nici nu prea o dobândim pe parcurs, ci dimpotrivă, o pierdem şi pe aceea instinctivă, care ne mai opreşte din când în când să judecăm greşit şi să facem din asta o ocupaţie zilnică.

Ne transformăm parcă tot mai mult în receptaculi de informaţii despre alţii, devenim nişte specialişti în vieţile altora, ştim cu o siguranţă îngrijorătoare "cum stă treaba" la vecini, la prieteni, la persoanele publice, la starurile internaţionale...
În mecanismul de a vâna greşelile altora, de a le savura şi de a le da mai departe, ornamentate cu răutate şi imaginaţie, există un combustibil despre care nu ne place să vorbim - propriul caracter. În plăcerea de a-i desfiinţa pe alţii există mereu un soi de asigurare, că, prin comparaţie, suntem mai buni, mai drepţi, mai deştepţi, mai morali, mai reuşiţi. Sau măcar e uşurarea că noi nu suntem "aşa", orice ar însemna acest "aşa".

Sunt multe situaţii în viaţă când e bine să criticăm pe cineva, când e normal să ne spunem opinia, dar sunt infinit mai multe situaţii în care judecăm greşit, vorbim urât şi furibund despre fiinţe sau lucruri care ne sunt străine. Distanţa de la care privim nu e mereu cea potrivită pentru a ne formula o opinie pertinentă, dar, Doamne, cât ne place să tragem concluzii, să batem câmpii, să ne îndepărtăm de la subiect, să aberăm şi să jignim, să facem mişto şi să ne dăm mari că ştim ceva...!

De cele mai multe ori, în răutatea faţă de alţii se ascunde teama de adevărul despre noi, groaza de a ne gândi o clipă la propriile greşeli.
Făcându-i praf pe alţii, ne creăm iluzia că excludem nişte indivizi din competiţia în care suntem angrenaţi, ni se pare că suntem, dintr-odată, mai sus decât cei pe care-i bârfim. N-am auzit însă, niciodată, continuarea acestei poveşti - odată ajuns acolo sus, după o bârfă copioasă, care e finalul tău fericit? Ce ţi s-a schimbat în bine în viaţa ta? Ce fericire nouă şi neaşteptată ţi-a adus distrugerea verbală a altuia?...

Vă propun un exerciţiu simplu - gândiţi-vă la persoana despre care vă place cel mai tare să bârfiţi, ale cărei greşeli vi se par cele mai grave şi a cărei viaţă vi se pare cea mai defectă. Gândiţi-vă, cu toată sinceritatea şi mai ales în gând, la ce are persoana aceea deosebit, frumos, prin ce e ea puternică, ce similitudini credeţi că aveţi cu ea, ce suferinţă are persoana aceea cu adevărat şi de ce a reuşit, poate, să facă ceva ce voi nu aţi reuşit niciodată...