Nu sunt sincer, deci gândesc. Deci exist!

Îmi imaginez cum ar fi să folosesc în interes personal spaţiul ăsta pe care mi-l pune la dispoziţie Jurnalul Naţional. Să mă am pe mine însumi drept obiectiv principal. Ce mai încoace încolo, Doamne iartă-mă!, adică, până la urmă, să fiu sincer. Sincer până la ultimele consecinţe, până la înlăturarea ultimei urme de ipocrizie. Adică, în loc să încep să învârt pe toate părţile mari probleme ale României, ale existenţei, aşa, în general, în loc să dau interpretări personale unor chestiuni care nu mă privesc în mod direct, în loc să încerc o exorcizare a sinelui din mine,  adică în loc să mă feresc pe după acoperământul unor chestiuni obiective, pentru ca de acolo, de fapt, să-mi strig păsul, mă gândesc deci cum ar fi ca în loc de toate astea s-o spun de-a dreptul: domne, am obosit şi m-am sictirit până-n gât. De tot şi de toate, cu câteva excepţii care nu fac însă nimic altceva decât să-mi întunece, prin contrast, şi mai tare peisajul care mă înconjoară. S-o spun pe şleau că mă îngrijorează peste măsură de tare problema banilor, că, deşi fie nu sunt plătit, fie sunt plătit, cred eu, cu mai puţin decât aş merita, continuu cu o fervoare nebună să-mi doresc să muncesc, acum, aproape cu frică vreau să-mi arate cineva că mai are nevoie de persoana mea. Iată, ce-ar fi dacă aş spune că am ajuns la un prag al dezorientării pe care numai Dumnezeu îl face să nu fie indecent.

Să spun că singurul loc de care îmi pasă şi în care mă simt bine este acasă şi că toţi cei pe care îi iubesc şi în care am cu adevărat încredere locuiesc acolo. Să spun că am început să mă simt fizic rău şi să adaug că pentru prima oară în viaţă simt că îmbătrânesc. Să spun că cea mai mare plăcere a mea acum este să îmi amintesc de lucrurile care mi-au plăcut şi care m-au trecut drumul până în locul în care mă aflu.

Zi de zi, în loc să spun lucrurile astea, observ atent mişcările unei Românii care a crescut o dată cu mine şi care, la fel ca mine, e din ce în ce mai anchilozată şi mai îmbătrânită. După ce-mi termin de numărat banii din portofel fac mişto în mod suveran de Emil Boc. După ce pun bine, deoparte,  două-trei facturi, ţâşneşte ironia din mine ca limba şarpelui înspre Adriean Videanu. Tare, nu?!  Îmi permit să zgândăresc limba română pe cheltuiala mea de timp pentru că altceva tot n-am ce face. Mă consider mai inteligent decât Traian Băsescu. Asta-i cea mai cea, aşa-i?!

Bun, carevasăzică, ce fac eu zi de zi în loc să-mi văd de ale mele? Păi fac exerciţii de gândire pentru a uita de mine. Mă folosesc de indulgenţa pe care o manifestă faţă de mine ziarul Jurnalul Naţional pentru a arunca pe stradă - că bani n-am! - ceva ce cred eu că îmi prisoseşte: dorinţa de a fi bine de jur-împrejurul meu. Atât de mult, de sincer şi de din toată fiinţa îmi doresc lucrul ăsta, de atât de mult timp, încât, mărturiseam la început, am obosit. Deci, zi de zi nu sunt sincer, pentru că gândesc şi îmi dau seama că cele mai importante lucruri pentru mine vă sunt dumneavoastră deopotrivă străine şi indiferente. Pentru că gândesc că pot încerca măcar să urnesc lucrurile înspre mai bine. Semn al faptului că exist.

Aha, şi încă ceva pentru cei care au avut răbdare să citească ce am scris până acum. Dragi concetăţeni: suntem prost plătiţi şi figurile pe care le avem în cap nu sunt mai complicate decât cele pe care le puteţi întâlni oricând în piaţă.

Încă ceva, era să uit. Dacă rândurile astea au apărut înseamnă şi că cenzura din presă e la nivel de autocontrol. La revedere, mă duc, ies pe o terasă, să beau o bere.