”Nuca goală” a tehnocraţilor, la UE şi în România

Circulă în spaţiul virtual şi are, de-acum, o cotă ridicată de „like”-uri imaginea bancnotei de 2 lei, pe care se află fotografia Ancăi Dragu, ministrul de finanţe căreia îi datorăm faimoasa zicere despre brazilienii şi indienii care muncesc pentru numai o asemenea sumă pe zi dar nu spun nici „cârc”, în vreme ce noi, românii, pricinoşi cum ne ştim, o ţinem una şi bună cu povestea despre creşterea salariului minim pe economie. Aceasta nefiiind, vă asigur, singura reacţie caustică prin care umorul românesc amendează asemenea ieşiri publice ale guvernanţilor momentului.

Nu sunt şi nici nu mă pretind a f specialist în sondarea opiniei publice, dar de la oameni cu mai multă carte şi cu experienţă am învăţat că atunci când se înmulţesc asemenea mesaje apăsat ironice treaba nu miroase deloc a bine şi că undeva, jos, le talpa ţării, nemulţumirile se acumulează şi riscă să dea în clocot exact atunci când nici nu ţi-ar trece prin minte. Acest „diavol capricios”- cum a numit cu aproape un veac în urmă Walter Lippmann (supranumit”pontiful presei”) opinia publică-, este numai aparent în afara jocului şi a calculelor. De fapt, în afara calculelor construite după modelul neoliberal care mizează totul pe maximalizarea câştigurilor imediate şi nu pe dezvoltarea producţiei.

Cât priveşte penibila explicaţie pe care, după ceva timp de adâncă meditaţie, ne-a servit-o doamna ministru şi anume că „nu îşi asumă”respectiva declaraţie întrucât presa i-a răstălmăcit spusele,nu vreau să spun decât că mă aşteptam din partea unei persoane cu atâtea certificate de bună purtare pe care le-a căpătat prin prestigioase direcţii ale UE la ceva mai mult respect faţă de inteligenţa noastră. Spun asta pentru că, dacă numai o asemenea răsuflată lozincă a vrut sau, mai rău, a putut doamna ministru să ne servească drept argument pentru jenantele sale comparaţii, asta însemnă că ne crede de-a dreptul fraieri. Sau, mai rău,că ne mai crede şi atât de laşi încât să nu reacţionăm...

Idee de care nu pare să fie străin nici vice-premierul Vasile Dâncu de vreme ce flutură steagul negru al „veştilor rele”, dar amână să ne spună şi care ar fi acestea fiindcă, oricum, guvernul din care face parte nu are nevoie de voturile noastre şi, de aceea, nici nu este dator să ne dea socoteală.

Dar, dacă nu ne vom lăsa aşa de uşor biruiţi de insolenţa afişată a acestor declaraţii ministeriale- pe care, între noi fie vorba, era de aşteptat ca premierul Dacian Cioloş să le fi amendat, până acum-, rămâne întrebarea: „cui dă, totuşi, socoteală acest guvern de tehnocraţi?” Întrebare la care până acum nu s-a răspuns ceea ce face să circule tot mai insistent răspunsul că guvernul de tehnocraţi nu dă răspuns decât în faţa UE, respectiv în faţa Comisiei Europene. Al cărui preşedinte, Jean Claude Juncker „a admis” scenariul unei uniuni cu un centru de comandă şi cu restul statelor „pe orbită”, adică executând fără crâcneală ceea ce s-a ordonat de la vârf. Dovadă fiind chiar „ordinul pe unitate” privind cotele obligatorii de imigranţi pe care trebuie să le respecte fără să crâcnească toate statele membre ale UE.

Fapt care, adăugat la alte manifestări de „comandă unică” nu putea să rămână fără urmări , conducând, în mod semnificativ, la creşterea cotei euroscepticismului şi, mai rău, la recrudescenţa extremismului naţionalist. Rezultatele recentelor alegeri locale din Franţa spunând foarte mult, desigur cui poate şi vrea să asculte. De aceea, apare ca foarte realist şi corect semnalul de avertisment pe care l-a lansat preşedintele Parlamentului European, Martin Schultz, şi care poate fi concentrat în propoziţia „UE s-ar putea să se destrame””. Avertisment care vine la scurtă vreme după ce ministrul luxemburghez de externe şi al migraţiei, Jean Asselborn, a declarat la fel de deschis:„UE nu este fără alternativă. O evoluţie inversă este oricând posibilă.”

De bună seamă, cei care au emis aceste avertismente nu s-au mulţumit doar să facă asemenea declaraţii , ci au preconizat şi o seamă de soluţii fezabile. Curios lucru, din această dezbatere lipsesc, deocamdată măcar, punctele de vedere a din dintre cei mai importanţi factori ai vieţii politice româneşti: preşedintele şi primul ministru. Puncte de vedere care să dea un răspuns clar, solid argumentat, atât la numeroasele dileme şi aşteptări privind viitorul UE, cât şi la întrebarea: „Cum reprezentăm, cum promovăm , cum apărăm Interesul Naţional al României într-o Uniune Europeană care îşi regăseşte forţa şi capacitatea de a fi ceea ce cu adevărat toţi cei 28 de membri ai săi aşteaptă să fie?”

În asemenea împrejurări, a lăsa totul numai în seama unei echipe de tehnocraţi mi se pare a fi un gest de o mare incorectitudine. Mai ales atunci când, deja, câţiva dintre membrii săi de bază emit sentinţe sau scenarii de genul celor la care s-au dedat Vasile Dâncu sau Anca Dobre.

Cât priveşte „argumentul forte” pe care susţinătorii unei asemenea (false!) soluţii îl invocă şi anume că mulţi dintre membrii guvernului în exerciţiu au lucrat pe o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată în diverse organisme ale UE, vreau să spun cu toată sinceritatea că el poate să reziste în cazul domnului Dacian Cioloş, dar nu este obligatoriu să fie valabil în absolut toate celelalte cazuri. Ceea ce mă trimite cu gândul la o amară observaţie făcută de regretatul Octavian Paler după ce România încheiase cu succes negocierile de aderare la marea familie a Europei Unite:„Ce ducem acolo ,în Uniunea Europeană? Ducem o colonie goală de adevăr, ducem o semicolonie?”Pentru a conchide în termeni categorici: „Eu cred că un politician de azi nu îşi poate permite să ducă o nucă goală în Uniunea Europeană.”

Observaţie care, raportată la niscai exemple de dată foarte recentă devine de o dureroasă actualitate şi pe care nimeni nu îşi poate permite să o ignore, fără a-şi asuma şi riscurile ce decurg de aici.