Nunţi şi înmormântări

Așa i se spunea șoselei principale: linie! Mă, să nu vă jucați pe linie, că trec mașini, ne striga bunica Tudora din pragul casei. Mașini cu pepeni, îndeosebi. Ne venea să murim de ciudă din cauza pepenilor. Ni se părea că-i auzim spunându-ne: noi plecăm la oraș, voi rămâneți aici ca proștii! Eram cu toții din același sat, dar plecau numai ei. Noi nu eram îndeajuns de copți ca să plecăm. Mai aveam de așteptat.

Era vară și ne jucam sub privirile oarbe ale Tudorei toată ziua pe linie. Asta când nu erau nunți sau înmormântări. Atunci ele aveau prioritate. În special înmormântările, care erau mai multe decât nunțile.

Cine trecu, mă? întreba de la umbra nucului bunica.

Cine să treacă? răspundeam noi în resteu. Mortul!

Care mort?

Cutare! ziceam.

Păi ce credea el, vorbea de una singură Tudora, că n-o să moară niciodată? Uite că se duse și el pe copcă!

De ce vorbești așa despre el, mamaie? încercam noi să ne stăpânim râsul.

D-aia, că prea era al dracului!

Voiam s-o întrebăm și cum se poate duce omul pe copcă vara, când nu era gârla înghețată, dar ne luam cu altele și uitam. Mereu uitam. Ba din pricina mersului la gârlă. Ba din cea a mersului la școală. Până îi veni chiar dumneaei rândul să se ducă. Tot așa, ca și ceilalți, pe copcă. Doar că alesese bine când să moară, adică iarna. N-am văzut-o niciodată pe bunica atât de frumos gătită. Adevărul e că duminica nu puteai să te plimbi decât în cele mai bune haine ale tale pe linie. Iar bunica așa s-a plimbat, cu noi crilă după ea, din poarta casei, până în poarta cimitirului. Orice zi ar fi fost, atunci când se întâmpla să treacă mortul pe drum, era duminică. Știu doar că am plâns, nu și în ce zi a căzut duminica înmormântării bunicii. Culmea e că în loc să se facă mai multă lumină pe pământ, așa cum credeam că e atunci când dispare un orb de pe lume, ziua aceea a fost plină ochi de întuneric. Cheful nostru de joacă s-a stins cam odată cu ochii orbi ai bunicii. Prea era al dracului, cum ar fi zis ea. Credea că el n-o să se ducă niciodată pe copcă?! Uite că se dusese!

Era vară și venise timpul să plecăm și noi asemenea pepenilor. Linia vieții, alta decât cea care tăia satul în două, zicea că așa trebuie. Linia norocului nu zicea mare lucru. Mai mult tăcea, luându-se parcă după tata. Până la urmă, liniile din palmele lui și-au luat inima în dinți și m-au mângâiat pe frunte. Mai cu seamă linia dragostei o simțisem apăsându-mă. M-au durut multă vreme gândurile de la apăsarea ei. Mi se pare că și sufletul, deși tata îmi atinsese numai fruntea.

Era să uit nunțile! Când treceau ele pe șoseaua principală, era ca și cum se întâlneau în același loc linia dragostei cu cea a norocului, Dar asta nu ținea decât atunci, fiindcă mai apoi își vedea fiecare de drumul său, dragostea într-o parte, norocul în alta. Între ele două, copiii, ce se alergau pe linie, amestecându-se când cu înmormântările, când cu nunțile, până ce li se ducea și lor cheful de joacă pe copcă și plecau la oraș asemenea pepenilor.