O aberaţie: invocarea urgenţei

Proiectele celor două Coduri, alături de proiectele celor două Coduri de procedură, au fost realizate de un grup de oameni convocaţi de ministrul Justiţiei. Urmare a indicaţiei de tip ceauşist dată de Traian Băsescu la reuniunea de la Cotroceni, de la 17 februarie 2009, cele patru proiecte au fost trimise la Guvern şi adoptate de acesta cu o viteză depăşind-o pe cea a Guvernului Constantin Dăscălescu de pe vremea lui Ceauşescu.

Trei dintre ele - Codul Penal, Codul de Procedură Penală şi Codul de Procedură Civilă - au fost adoptate în şedinţa de la 25 februarie 2009. Ulterior, în şedinţa de la 11 martie 2009, a fost adoptat şi Codul Civil.

Sub semnul aceloraşi preţioase indicaţii ale noului Tovarăş de la Cotroceni, cele patru proiecte au fost trimise unei Comisii speciale a Parlamentului pentru a le discuta. Divizată în două subcomisii - una condusă de PSD-istul Victor Ponta, pentru Codul penal şi Codul de procedură penală, şi cealaltă condusă de PD-L-istul Daniel Buda, pentru Codul civil şi Codul de procedură civilă -, Comisia specială şi-a început lucrările la 10 martie 2009.

Prima subcomisie numără 13 membri. A doua, 12.

Aşadar, patru documente fundamentale pentru democraţia din România, documente însumând peste 500 de pagini, au fost supuse examenului a 25 de cetăţeni, desemnaţi să ţină locul a 400 de parlamentari.

Potrivit anunţului făcut de Gheorghe Fluture, luni, 18 mai 2009, Coaliţia a decis ca la începutul lui iunie 2009 Codul Penal şi Codul Civil să fie adoptate prin asumarea răspunderii. Pentru a contracara reacţia vehementă a societăţii civile, Victor Ponta şi Daniel Buda au declarat că formele propuse spre adoptare prin asumare sunt deosebite de proiectele trimise de Guvern. Mai mult, în perioada următoare se va organiza o dezbatere amplă cu societatea civilă pentru a introduce noi amendamente.

Aşadar, în concepţia celor doi politicieni, dezbaterea celor două proiecte de către 13, respectiv 12 cetăţeni, timp de două luni şi ceva, poate ţine loc dezbaterii parlamentare de către 400 de inşi pe o perioadă de un an şi ceva.

De observat astfel:

1) Oricât de geniali ar fi domnii cu pricina, ei nu se pot substitui Parlamentului;

2) Subcomisiile n-au lucrat zi şi noapte timp de două luni.

E greu de presupus că rezultatul muncii lor ar putea fi două documente perfecte în raport cu viaţa;
3) Societatea civilă n-a denunţat faptul că ea n-a fost convocată să depună amendamente, ci faptul că nu s-a realizat o dezbatere publică amplă a proiectelor.

În plus, societatea civilă a denunţat formula dictatorială a asumării răspunderii.

În aceste condiţii, pretenţia că dezbaterea publică de nici două săptămâni va ţine locul dezbaterii parlamentare mi se pare curată escrocherie politicianistă.

Regimul actual justifică acest heirupism bolşevic prin urgenţă. Raportul de monitorizare pe justiţie - susţin stâlpii regimului - depinde de adoptarea celor două coduri până cel târziu în iunie.

Argumentului i se pot aduce observaţii preliminare:

1) Comisia Europeană a declarat în mai multe rânduri că nu condiţionează aprecierile pozitive din Raport de existenţa celor două coduri;

2) Incapabilă să rezolve problemele de fond ale Justiţiei, actuala Putere face apel la măsuri ţinând de imagine, între care se numără şi adoptarea Codurilor.

Dar chiar dacă Raportul ar depinde de existenţa celor două Coduri, într-o democraţie autentică urgenţa nu justifică încălcarea procedurilor democratice.

Nici măcar în timpul războiului în Anglia democraţia n-a fost pusă între paranteze pe motiv de urgenţă naţională!

Aşa cum au arătat şi membrii Coaliţiei Opriţi Codurile!, justificarea unui abuz prin starea de urgenţă creează un precedent extrem de periculos. În numele aceleiaşi urgenţe poate fi pusă între paranteze întreaga democraţie din România. Când s-a format actuala Coaliţie gen fier de lemn, unii au denunţat-o din perspectiva deosebirilor de doctrine dintre cele două formaţiuni componente. Alţii au obiectat că prin formarea ei sunt traşi pe sfoară alegătorii fiecăruia dintre cele două partide, deoarece electoratul fiecărui partid a votat împotriva celuilalt partid. Corecte, aceste observaţii n-au sesizat esenţa nenorocirii reprezentate de constituirea Coaliţiei PD-L-PSD. Deţinând o majoritate zdrobitoare în Parlament şi în conducerile de judeţe şi de localităţi, Coaliţia a creat condiţiile unei dictaturi de catifea. Decizia de adoptare a Codurilor fără a le mai trece prin Parlament n-ar fi fost posibilă dacă n-ar fi existat această Coaliţie zdrobitoare, care-şi permite orice, pentru că nu se teme de nimeni şi de nimic.