O amintire

Nu am cu mine jurnalele mele mai vechi ca sa pot scoate din ele date precise, asa ca s-ar putea sa incurc, vorba cronicarului, niscai valeaturi. Dar cred ca era pe undeva prin jurul lui 1985, cand foamea, frigul si intunericul deja coborasera peste Romania. Mergeam, scriitorimea romana-n par, a n-spea oara, la o intrunire anuala, devenita traditionala, la Onesti. Acolo se tineau "Zilele culturii calinesciene", dar nu despre ele e vorba aici. Scriitorii erau dornici de intruniri, si acestea mai aveau loc din cand in cand in diferite orase de provincie cu veleitati culturale.

Aveam 29 de ani pe atunci, dar varsta mea mintala adevarata nu se ducea mai incolo de 19: un june poet plin de sine, fascinat de propria poezie si incapabil sa traiasca, sa simta sau sa mediteze la orice altceva. De catva timp, ne atasasem si noi, optzecistii, in coada scriitorimii si eram luati de "mentorii" nostri la adunarile oamenilor mari. Faceam si noi ce vedeam ca fac ei, ne imaginam ca asa trebuie sa traiasca un scriitor. Nici prin minte nu ne trecea ca un om intreg trebuie sa se opuna raului, ca datoria noastra era sa intelegem raul si sa-l combatem sau macar sa ne delimitam de el. Autonomia esteticului era religia noastra si, daca astfel am putut scrie pe-atunci lucruri care se pot citi si azi, in schimb nu avem deloc motive sa ne pretuim ca oameni pentru felul cum am trait si-am gandit in anii aceia ingrozitori.

Se innoptase, autocarul cu scriitori ajunsese la destinatie si ne pregateam sa coboram si sa mergem la hotelul unde eram cazati. Erau intre noi toate vedetele lumii literare, toata floarea cea vestita: criticii cei mai reputati, poetii cei mai la moda, prozatorii grei si acoperiti de glorie. Am coborat sub stele si ne-am trezit in fata unei cladiri intunecate, cu un fel de cupola deasupra, care-n nici un caz nu arata a hotel. "Poftiti, poftiti", ne imbie, cu un suras misterios pe fata, gazda, un ditamai prim-secretar de judet, altfel jovial si saltaret ca un hopa-mitica. Nedumeriti, am intrat cu totii, cincizeci, saizeci, cati eram, am strabatut un culoar slab luminat si ne-am gasit deodata, putin nelinistiti, intr-o incapere intunecata care, dupa ecoul murmurelor noastre, parea vasta ca un hangar. "Si acum, he-he-he, sa fie lumina!", striga tovarasul, si lumina se facu, orbitoare ca-n "Intalnire de gradul trei", si noi clipeam din gene si nu ne venea sa ne credem ochilor. Privelistea era din "O mie si una de nopti" si din Marquez. Ne aflam, vedeam acum, pe marginea unei piscine olimpice, cu o apa albastra scanteietoare sub reflectoarele puternice din tavanul aflat la mare inaltime. Pe trei laturi ale bazinului se-ntindea cea mai luxoasa, cea mai nebunesc de incarcata masa de banchet pe care-o vazusem vreodata. Din loc in loc erau gramezi de portocale, struguri si banane. Pe farfurii erau aperitive cum de cinci ani nu mai vazusem decat in filme. Chelneri in alb, ireprosabili, asteptau in puncte strategice. "Ooooo!", strigaram cu totii, aplaudandu-l pe primul-secretar, care radia de fericire. "Surpriza, surpriza! Poftiti la masa, stimati oaspeti! Placerea e a noastra! Cine doreste, avem costume de baie, toate marimile!" Si ne-am asezat la masa, si-au venit pastravi infasurati in frunze proaspete, fripturi sardanapalice, vinuri grele si vinuri usoare, deserturi acoperite de frisca. Cativa reputati critici, poeti si prozatori s-au dezbracat si s-au aruncat in piscina, balacindu-se, imprastiind stropi stralucitori peste mese. Mai ieseau, mai mancau un mititel, mai schimbau o barfa si sareau inapoi in apa cea fascinant de albastra. De-a lungul noptii, party-ul fellinian s-a prelungit cu imagini de Satyricon: poeta nimfomana iesind cu apa siroind pe ea din bazin si asezandu-se cu fundul pe masa, in fata noastra, care-o sorbeam din ochi. Prozatorul tronand ca un zeu olimpian printre discipoli si incepand fiecare fraza cu "eu". Universitarul rafinat privind cu dezgust destrabalarea din jur si insirand oasele de peste in figuri geometrice pe marginea farfuriei. Chelneri venind si aducand mereu alte si alte bunatati. Petrecerea s-a terminat abia pe la trei noaptea, cand luminile s-au stins in marea sala si imaginea de paradis mahomedan s-a dizolvat ca si cand n-ar fi fost. Noi, scriitorii, ne-am indreptat, bine dispusi, catre autobuzul care a pornit pe sub stele si care in zece minute avea sa opreasca, in fine, in fata hotelului. Tovarasul prim ne stranse mana fiecaruia in parte si ne ura noapte buna.

Ma trezesc uneori in toiul noptii, chinuit de amintirea asta, si ma-ntreb. Cum de n-am scuipat pe masa cu care, inca o data, si inca in ce vremuri (orb sa fi fost sa nu vezi dezastrul si mizeria din jur), am fost imbroboditi cu totii, buni si rai, cinstiti si venali, de o putere care, chipurile, "ne stima"? Cum n-am vazut in fandoselile si populismul primului-secretar un avatar grotesc al puterii ce ruina in acel moment Romania? Cat cinism a fost in noi, campionii "rezistentei prin cultura", ca sa putem participa, senini, la imoralitatea trista a acelei nopti?

Nu vreau sa demonstrez nimic prin randurile astea si nu fac nimanui vreun proces de constiinta. Vreau doar sa spun ca mie, cand am inteles, vai, abia intr-un tarziu, la ce mizerie am fost atunci partas, mi-a fost de-odata foarte rusine.