O șansă pentru România din pământ

Fără pământul de sub picioare nu poate exista nimic. Înainte de a însemna limba pe care o vorbim sau istoria ce ne spune de unde venim, România înseamnă pământul pe care trăim. El ne ține și istoria, și tradițiile, și limba în viață. E trupul fără de care ni s-ar risipi sufletul. Ca să nu mai vorbim de faptul că ne-am cam pierde identitatea. De aceea nu mi se par deloc, dar absolute deloc exagerate temerile privind recenta liberalizare a vânzării ternurilor arabile către străini. Adică ce, am auzit niște plastilină smiorcăindu-se mai deunăzi din gaura unui televizor, ne ia cineva pământul și pleacă cu el acasă?! Nu, sigur că nu! Poate fi ca în cazul fostelor colonii. Nu le-au mutat pământul în altă țară. Doar l-au stors cu milă democratică de roade, lăsându-i pe localnici să se usuce de foame la umbra acestei mile. Că era, nu-i așa, pământul lor, al celor de departe, adică, și întâi gurile de acolo, din metropolă, trebuiau hrănite! În condițiile în care se vorbește tot mai intens de o apropiată criză alimentară la scară mondială, e oare exagerat să credem că s-ar putea întâmpla din nou așa?

Geograficește vorbind, pământurile rămân mai departe ale noastre. Juridicește, însă, ele aparțin celor ce le-au cumpărat. Ar trebui, ca să nu se poată ajunge aici, să le cumpărăm noi, românii, dacă tot zicem că sunt ale noastre. Doar că avem un defect fundamental, foarte puțini dintre noi, ba chiar revoltător de puțini, suntem copii de președinți, așa că…

Nu m-aș mira să fiu acuzat de accente naționaliste sau de discurs împotriva maicii Europa. Cu toate bubele ei în cap, între care tendința de a înlătura atât de necesarele diferențe de specific național, în favoarea regulilor nivelatoare, sunt totuși un suporter al dumneaei. Dar ca să pot fi un bun european, eu știu că trebuie să fiu mai întâi un bun român, așa cum un german trebuie să fie un bun german, iar un englez, un bun englez.

În Franța, ca să cumperi un teren agricol, e nevoie de acordul a cinci ministere, după care e obligatoriu să obții avizul autorităților locale. Sunt oare francezii mai antieuropeni decât noi?
Se pare că oricum jumătate din suprafața totală a pădurilor și terenurilor noastre arabile nu ne mai aparține. Putem spune că jumătate de ce-a(m) fost s-a cam dus! Cu cei care ne conduc, nimic mai simplu să se ducă și jumătatea cealaltă la fel de ușor!

Într-o zi, nu știu dacă de foame, vom muri. Ăsta e lucrul ce mă sperie cel mai mult. Nu faptul că vom muri, ci că nu vom mai avea unde să ne îngropăm. Credeți că noii stăpâni vor primi niște morți străini în pământul lor? Iată, pentru a înțelege mai bine, un exemplu. Mi-am petrecut copilăria într-un sat înconjurat de ape. După 90, au fost vândute sau concesionate unui producător de alcool de pe lângă București. Primul lucru pe care acesta l-a făcut a fost să înterzică nu doar scăldatul, ci și trecutul pe digurile dintre gârle. Încă nu m-am lămurit dacă privitul spre cerul de deasupra e permis! Domnilor parlamentari, ziceți ceva despre morminte în legea cu pricina. Cum că e voie. Nu să murim, ci să putem fi îngropați. Dacă țineți morțiș ca România de deasupra s-o desființați, dați, vă rog, o șansă măcar României din pământ!