Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Tradiţia de douăzeci de ani de democraţie lasă impresia că, în materie
de revocare şi numire a miniştrilor, preşedintele a îndeplinit doar o
funcţie protocolară. În realitate, nici Ion Iliescu, nici Emil
Constantinescu n-au semnat ca primarii propunerea premierilor. ● Ion Cristoiu
Editorialele zilei
● Tudor Octavian: Răspuns la o întrebare nepusă ● Lucian Avramescu: Primăvara nu intră în grevă ● Adrian Severin: Moştenirea lui Putin ● Ilie Şerbănescu: Poziţie marginală în ocuparea forţei de muncă ● Dan Dumitrescu: Deliciile fotbalului au reapărut în Ghencea
● Tudor Octavian: Răspuns la o întrebare nepusă ● Lucian Avramescu: Primăvara nu intră în grevă ● Adrian Severin: Moştenirea lui Putin ● Ilie Şerbănescu: Poziţie marginală în ocuparea forţei de muncă ● Dan Dumitrescu: Deliciile fotbalului au reapărut în Ghencea
După Decizia Curţii Constituţionale în cazul Norica Nicolai, premierul Călin Popescu Tăriceanu şi-a apărat la un dialog tv poziţia, arătând o carte al cărui titlu m-a făcut să tresar: Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii. Crezând că n-o am în bibliotecă, la întâlnirea cu Tudor Chiuariu, de la Sinteza Zilei de pe Antena 3, l-am rugat mai în glumă, mai în serios să-mi pună o pilă la premier pentru a face rost şi eu de volum.
Peste câteva zile m-am pomenit cu un plic de la consilierul primului-ministru, în care se afla volumul fluturat de premier, ca pe un steag, în apărarea poziţiei sale. Poziţia premierului în interpretarea articolului 85, aliniatul 2 din Constituţie e binecunoscută. Textul constituţional sună aşa: "În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului."
Călin Popescu Tăriceanu crede că, prin acest text, prerogativa preşedintelui e pur formală. Şi, în acest sens, la dialogul tv, a invocat interpretarea dată în volumul respectiv de distinşii autori: Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu.
Am în bibliotecă câteva cărţi de interpretare a Constituţiei revizuite din 2003, dar şi a Constituţiei din 1991. Ca şi stenogramele dezbaterilor din Parlament la Constituţia din 1991 şi la cea din 2003, toate sunt de acord, fără excepţie, că articolul 85 aliniatul 2 din Constituţia din 1991 şi din Constituţia revizuită trebuie interpretat ca un drept al preşedintelui de a fi măcar consultat. În caz contrar, preşedintele poate să respingă propunerea premierului. Unul dintre cei mai buni constituţionalişti de-ai noştri, profesorul Ioan Deleanu, care a contribuit decisiv la redactarea Constituţiei din 1991, spune într-o notă din tratatul său Drept constituţional şi instituţii politice, volumul II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996: "Odată acceptată propunerea, actul de numire este iarăşi un act formal. Dar, dacă Preşedintele nu are posibilitatea de alegere, el are în schimb posibilitatea de a respinge propunerea ce i s-a făcut, procedând astfel la o selecţie mijlocită a candidaturilor pentru Guvern."
Toţi specialiştii în drept constituţional dau o asemenea interpretare pornind de la premisa că atât Constituţia din 1991, cât şi cea din 2003 constrâng multe decizii de la nivelul Puterii la criteriul celor două chei: una la premier şi alta la preşedinte. Atât la dezbaterile din 1991, cât şi la cele din 2003 s-a afirmat că Legea fundamentală îi obligă pe premier şi pe preşedinte la conlucrare. E o afirmaţie, credem, de ochii lumii, care maschează adevărata intenţie a celor care au făcut Constituţia din 1991 şi a celor care au revizuit-o în 2003: atribuirea unor puteri discreţionare, pe şest, preşedintelui din 1991 şi din 2003: Ion Iliescu.
Tradiţia de douăzeci de ani de democraţie lasă impresia că, în materie de revocare şi numire a miniştrilor, preşedintele a îndeplinit doar o funcţie protocolară. În realitate, nici Ion Iliescu, nici Emil Constantinescu n-au semnat ca primarii propunerea premierilor. Ion Iliescu, îndeosebi, deşi demisionat din FSN şi PDSR, rămăsese de facto, liderul partidului. Premierii – Nicolae Văcăroiu şi Adrian Năstase – erau la mâna majorităţii FSN-iste şi PDSR-iste din Parlament. Cum să credem că ei ar fi îndrăznit să facă o propunere de ministru după cum îi tăia capul.
Premierul aducea drept argument pentru interpretarea proprie un nou volum, recent apărut, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii. L-am deschis la pagina 145. Comentariul spune clar: "Numirea Guvernului este consecinţa faptului că Preşedintele României este şeful puterii executive, pe de o parte, şi că această putere este duală, pe de altă parte."
Nu ştiu dacă premierul citise acest comentariu, care-i contrazice interpretarea articolului 85, aliniatul 2, şi face din Decizia Curţii, care limitează dreptul preşedintelui la o singură respingere, una anticonstituţională. Sigur e că l-a citit vineri, 29 februarie 2008, când s-a consultat în prealabil cu Traian Băsescu înainte de a lansa oficial propunerea de ministru al Justiţiei. Făcute pentru Ion Iliescu, Constituţia din 1991 şi Constituţia revizuită din 2003 trebuie schimbate pentru a deveni o Constituţie funcţională şi în cazul coabitării. Până atunci însă, preşedintele şi premierul sunt obligaţi să se înţeleagă.
Peste câteva zile m-am pomenit cu un plic de la consilierul primului-ministru, în care se afla volumul fluturat de premier, ca pe un steag, în apărarea poziţiei sale. Poziţia premierului în interpretarea articolului 85, aliniatul 2 din Constituţie e binecunoscută. Textul constituţional sună aşa: "În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului."
Călin Popescu Tăriceanu crede că, prin acest text, prerogativa preşedintelui e pur formală. Şi, în acest sens, la dialogul tv, a invocat interpretarea dată în volumul respectiv de distinşii autori: Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu.
Am în bibliotecă câteva cărţi de interpretare a Constituţiei revizuite din 2003, dar şi a Constituţiei din 1991. Ca şi stenogramele dezbaterilor din Parlament la Constituţia din 1991 şi la cea din 2003, toate sunt de acord, fără excepţie, că articolul 85 aliniatul 2 din Constituţia din 1991 şi din Constituţia revizuită trebuie interpretat ca un drept al preşedintelui de a fi măcar consultat. În caz contrar, preşedintele poate să respingă propunerea premierului. Unul dintre cei mai buni constituţionalişti de-ai noştri, profesorul Ioan Deleanu, care a contribuit decisiv la redactarea Constituţiei din 1991, spune într-o notă din tratatul său Drept constituţional şi instituţii politice, volumul II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996: "Odată acceptată propunerea, actul de numire este iarăşi un act formal. Dar, dacă Preşedintele nu are posibilitatea de alegere, el are în schimb posibilitatea de a respinge propunerea ce i s-a făcut, procedând astfel la o selecţie mijlocită a candidaturilor pentru Guvern."
Toţi specialiştii în drept constituţional dau o asemenea interpretare pornind de la premisa că atât Constituţia din 1991, cât şi cea din 2003 constrâng multe decizii de la nivelul Puterii la criteriul celor două chei: una la premier şi alta la preşedinte. Atât la dezbaterile din 1991, cât şi la cele din 2003 s-a afirmat că Legea fundamentală îi obligă pe premier şi pe preşedinte la conlucrare. E o afirmaţie, credem, de ochii lumii, care maschează adevărata intenţie a celor care au făcut Constituţia din 1991 şi a celor care au revizuit-o în 2003: atribuirea unor puteri discreţionare, pe şest, preşedintelui din 1991 şi din 2003: Ion Iliescu.
Tradiţia de douăzeci de ani de democraţie lasă impresia că, în materie de revocare şi numire a miniştrilor, preşedintele a îndeplinit doar o funcţie protocolară. În realitate, nici Ion Iliescu, nici Emil Constantinescu n-au semnat ca primarii propunerea premierilor. Ion Iliescu, îndeosebi, deşi demisionat din FSN şi PDSR, rămăsese de facto, liderul partidului. Premierii – Nicolae Văcăroiu şi Adrian Năstase – erau la mâna majorităţii FSN-iste şi PDSR-iste din Parlament. Cum să credem că ei ar fi îndrăznit să facă o propunere de ministru după cum îi tăia capul.
Premierul aducea drept argument pentru interpretarea proprie un nou volum, recent apărut, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii. L-am deschis la pagina 145. Comentariul spune clar: "Numirea Guvernului este consecinţa faptului că Preşedintele României este şeful puterii executive, pe de o parte, şi că această putere este duală, pe de altă parte."
Nu ştiu dacă premierul citise acest comentariu, care-i contrazice interpretarea articolului 85, aliniatul 2, şi face din Decizia Curţii, care limitează dreptul preşedintelui la o singură respingere, una anticonstituţională. Sigur e că l-a citit vineri, 29 februarie 2008, când s-a consultat în prealabil cu Traian Băsescu înainte de a lansa oficial propunerea de ministru al Justiţiei. Făcute pentru Ion Iliescu, Constituţia din 1991 şi Constituţia revizuită din 2003 trebuie schimbate pentru a deveni o Constituţie funcţională şi în cazul coabitării. Până atunci însă, preşedintele şi premierul sunt obligaţi să se înţeleagă.
