O criză imposibilă!

Criza pare a fi un fel în care oamenii sunt forţaţi să se detaşeze de lumea materială, să facă un pas înapoi, pentru a se întoarce cu faţa către valorile uitate ale sufletului, căci ele definesc viaţa, ele definesc ceea ce este viu în noi. Banii, gustul pentru lux, dorinţa de confort, visul de mărire, de creştere a prestigiului, a poziţiei sociale au atras oamenii într-un carusel exterior, în caruselul unor valori, al căror preţ este – înainte de orice altceva – o îndepărtare de sine şi o rătăcire halucinantă. Îndepărtarea de propriul suflet ar putea fi preţul amar al confuziei şi al alegerilor materiale, în puterea cărora alunecăm doar pentru că sperăm ca materialul să ne facă fericiţi. Corupţia, în orice formă s-ar manifesta ea, nu-i decât semnalul neînţelegerii şi al confuziei mentale, semnalul căderii din propriul suflet, semnalul căderii în plasele negre ale raţiunii, care ne îndeamnă să minţim, să furăm, să ne luăm singuri, în loc să primim, să avem rapid, în loc să ne construim, încetul cu încetul, un loc pe lume. În mod real, locul nostru este orice loc în care ne simţim vii, în singuranţă şi fericiţi, iar acel loc nu există pe lume, fără a exista mai întâi în propria conştiinţă. Iar în conştiinţă nu-l putem găsi decât în relaţia cu propriul nostru suflet, singura putere capabilă să ne ducă pe drumul către mântuire şi lumină.

Câţi dintre oamenii de astăzi mai merg în vizită la un prieten de dragul prietenului? Câte relaţii se bazează pe undele diafane şi gingaşe ale bucuriei de a fi împreună, de a schimba idei, de a te bucura, pur şi simplu, de prezenţa celuilalt? Cât de mult ne bazăm pe valorile umane, care izvorăsc din interiorul nostru şi cât de mult le modelăm cu forţa şi aşteptăm să ne parvină din lume, ca o consecinţă a ”datoriei” pe care alţii le au în relaţiile cu noi? Cum ne manifestăm noi în relaţiile de viaţă, în absenţa sentimentului că avem o datorie? Căci a face un lucru fiindcă trebuie, eşti obligat, dator să-l faci este cu totul altceva decât să-l faci pentru că te împinge dorinţa interioară, sufletul tău, bucuria de a dărui. Puterea energetică a fiecăreia dintre cele două ipostaze echivalează cu puterea a două stări diferite ale conştiinţei. Consecinţele fizice şi, mai ales, non fizice, emoţionale şi mentale, reproduc diferenţa substanţială dintre suflet şi raţiune, dintre căldură şi frig, dintre alegere liberă şi constrângere. O criză materială ar putea fi tocmai expresia materializată a conştiinţei confuze, în faţa căreia obligaţia şi constrângerea sunt experimentate cu prioritate, iar libera alegere şi bucuria sufletului rămân undeva, în umbră şi în urmă.

În principiu, pentru o reîntoarcere în matca vieţii şi a sentimentului omenesc de a fi viu, noi trebuie să inversăm aceste valori: să punem alegerile sufletului mai presus de orice. Ceea ce ne place cu adevărat să facem, ceea ce ne dăruieşte sentimentul bucuriei, al împlinirii şi al frumuseţii, ceea ce ne aduce mai aproape de noi înşine nu se găseşte în lucruri, ci în bucuria de a fi cu ele, de a la face, de a le transforma sau a le crea. Suntem fericiţi când iubim pe cineva, iar iubirea aceea este o putere de nedescris, capabilă să ne ducă în viaţă pe drumul destinului nostru. Nici o căsătorie din interes, nici o slujbă bine plătită, dar neplăcută, nici o prietenie bazată pe interes nu sunt altceva decât surse de dezenergizare şi de cădere în gol, în neâmplinire, nesiguranţă şi nelinişte. Doar unde-i inima noastră suntem şi noi: doar unde-i iubire, e adevăr şi unde-i adevăr şi dragoste nu ne lipseşte nimic şi numai într-o asemenea ipostază criza este imposibilă!