O dispută cu mult tîlc

Eşecurile agenţiilor de rating în evaluarea produselor financiare sintetice şi opacitatea în creştere a pieţelor financiare mi-au amintit de o faimoasă dezbatere. Disputa calculaţiei  a avut loc în perioada interbelică între mai mulţi economişti de marcă.

Eşecurile agenţiilor de rating în evaluarea produselor financiare sintetice şi opacitatea în creştere a pieţelor financiare mi-au amintit de o faimoasă dezbatere. Disputa calculaţiei  a avut loc în perioada interbelică între mai mulţi economişti de marcă. Dintr-o tabără făceau parte Ludwig von Mises şi Friederich von Hayek, care au susţinut că pieţele libere şi existenţa unor drepturi de proprietate clar definite sînt esenţiale pentru calcularea costurilor şi beneficiilor şi pentru dezvoltarea economică. Hayek a subliniat larga răspîndire a informaţiei în societate şi, în acest context, rolul antreprenoriatului (cum a făcut şi Joseph Schumpeter) pentru progresul tehnic. Cealaltă tabără a folosit armele intelectuale ale lui Oskar Lange. Acesta a recunoscut importanţa pieţelor în dezvoltarea economică, dar a încercat să construiască un mecanism al "socialismului de piaţă". Modelul lui Lange avea însă defecte. Unul privea evaluarea inadecvată a capitalului, care subminează acumularea ca sursă de creştere economică. Mai mult, antreprenoriatul nu putea să se dezvolte unde capitalul şi asumarea riscului nu sînt recompensate adecvat. Colapsul sistemului comunist, la fel ca şi reformele economice din China şi, mai tîrziu, din Vietnam, au dovedit într-un mod spectaculos care tabără a gîndirii economice a cîştigat dezbaterea.

A existat un grup de economişti în fosta URSS – printre care Leonid Kantorovich şi V.V. Novojilov – ce a crezut că modelele cantitative pot reproduce pieţele şi oferi evaluări (preţuri) capitalului, muncii şi pămîntului. Ei au încercat să elaboreze modele de echilibru general (input-output) şi "preţuri umbră" ca substitut al preţurilor de piaţă. Dar modelele nu au fost nici pe departe capabile să ajute sistemul de comandă, deoarece nimic nu poate înlocui pieţele reale şi o definiţie clară a drepturilor de proprietate ca fundamente ale unei economii eficiente. Mai mult, antreprenoriatul nu poate fi simulat şi nici stimulat prin decret; el trebuie să fie rezultatul stimulentelor din piaţă şi al libertăţii economice. Că este nevoie de un sector public (care să furnizeze bunuri publice) într-o economie modernă şi că pieţele au propriile defecte ce trebuie corectate reprezintă un alt subiect serios de discuţie care necesită un răspuns din partea politicii publice.

Un sistem financiar care s-a bazat din ce în ce mai mult pe pieţele de capital (titrizare) a adus în prim-plan chestiunile de transparenţă şi de evaluare corespunzătoare. În mod ironic, acestea sînt exact unele dintre trăsăturile principale care au dus la colapsul sistemului de comandă. Modele utilizate de bănci de investiţii de vîrf şi de agenţiile de rating în evaluarea riscurilor şi notarea atribuită noilor produse financiare (sintetice) s-au dovedit a fi  eronate. De asemenea, un anumit tip de titrizare, care i-a distanţat pe împrumutători de consecinţele acţiunilor lor într-un mod mai mult decît periculos, a dus la creşterea gradului de opacitate a pieţelor. Criza creditului nu putea fi evitată din cauza enormei lipse de transparenţă şi de încredere.

Cauzele actualei crize financiare ar trebui să îi facă pe mulţi să îşi amintească lecţiile faimoasei dezbateri privind calculaţia. În acelaşi timp însă, transparenţa şi buna funcţionare a pieţelor au nevoie să fie susţinute de norme şi monitorizări adecvate, deoarece pieţele nu se pot proteja singure de slăbiciuni inerente. Binele public are nevoie uneori
de intervenţia unei mîini vizibile.