O explicatie pe intelesul tuturor

Motto: Marcel Duchamp a pus pe un soclu un pisoar - fabricatie de serie - , l-a botezat "Fantana", si de aici pana la expozitia cu nici un pisoar pe nici un soclu, dar achizitionata cu multe milioane de dolari, n-a mai fost decat un pas.

Imaginati-va startul unei intreceri cu sute de mii de ambitiosi. Orice competitie, ca sa dea un castigator, trebuie sa se desfasoare conform cu niste criterii.

Acum, incercati sa va imaginati ca, in marea intrecere cu sute de mii de participanti, pleaca fiecare cand pofteste si incotro ii vine. Unii merg in maini, altii zboara, altii se scobesc in urechi. Rar gasesti doi insi care sa faca acelasi lucru. Dar si acestia sunt convinsi ca-s totusi diferiti. E clar ca nu se pune problema cine-i mai subtil, mai puternic sau mai talentat. Desi majoritatea alearga, o mare parte din participanti sta pe margine si palavrageste pe seama celor care se misca. Si acestia tot inscrisi la startul giganticei alergari sunt.

Daca vorbesc de o alergare si nu de altceva e pentru ca, atunci cand pleci de undeva, trebuie sa ajungi undeva. Mizezi prin urmare pe start, pe viteza, pe iesirea in fata. Cursa, pe care v-am infatisat-o, e arta plastica contemporana. Nu trebuie sa-mi cer scuze pentru cacofonie, deoarece in artele sfarsitului de secol douazeci si de la inceputul celui de al douazeci si unulea cacofonia e un factor cardinal. Ea se motiveaza si mai bine daca ne inchipuim artele contemporane ca pe o orchestra cu milioane de instrumentisti, in care fiecare canta sau urla in legea lui, cu speranta de a fi remarcat. O orchestra fara dirijor, care se produce continuu, intr-un amfiteatru mai mereu gol.

Vreme de mii de ani - si cu deosebire dupa Renastere, cand pictorii, sculptorii si decoratorii au facut din maiestrie si din conceptie doua criterii absolute - au contat in mod clar doar cateva lucruri. Atat pentru cei care le dadeau artistilor comenzi, cat si pentru multimile, care il vedeau pe artist ca pe omul stapan pe maiestrii de neegalat. In secolul XX, din randul artistilor care socoteau in mod traditional ca nu poti obtine maiestrie fara multa, foarte multa munca, au inceput sa fie remarcati si considerati innoitori cei care au izbutit sa obtina castiguri foarte mari cu truda putina. Asa au inceput sa se vanda la preturi uriase tablouri terminate intr-o zi si chiar obiecte luate de-a gata, din magazine, dar blagoslovite de sculptori cu un nume si cu o explicatie intortocheata. Atat de intortocheata, incat tot ce a stiut pana atunci privitorul ca e arta sa i se para o culpa. Marele public al artelor a devenit, in scurt timp, o masa de intarziati mintali in secolele de dinainte. In acelasi timp, s-au inmultit negustorii, mediatorii, criticii, si tot felul de categorii de smecheri interesati in controlul financiar al domeniului. Iar toti acestia au scos din discutie criteriul vechi si suprem al maiestriei. Cursa aceasta cu sute de mii si chiar milioane de competitori, in ciuda faptului ca fiecare a dus-o pana la sfarsit cum l-a taiat capul si cum a putut, fara sa urmareasca, precum odinioara, mai multul, mai binele, mai subtilul, mai desavarsitul, a hotarat pana la urma un castigator: Pablo Picasso. Tot ce a gandit, a spus, a facut si a lasat in urma Picasso e sacru si are un pret de referinta. Poate ca n-o sa credeti, dar exista colectionari care au platit bani grei pentru un esantion, autentificat de cunoscatori, din rahatul lui Picasso.