M-a sunat înainte de ora prânzului un istoric literar din generația veche. Îmi promisese cu câteva luni în urmă un manuscris al lui Marin Preda. Numai că-l rătăcise printre miile de cărți din bibliotecă. Faptul că mă sunase însemna că-l găsise, așa c-am pornit în cea mai mare grabă spre vârstnicul meu prieten. Dar nu era vorba de manuscrisul cu pricina, care continua să rămână ascuns, ci de pozele unor personaje din
Îl întreb pe Sorin cum e să-l vadă pe bunică-său, Ilie Moromete, adică, în cea mai impozantă dintre fotografii. Pe bâtu’, mă corectează el, că așa îi ziceam noi, nepoții. Cum să fie, zice, e ca atunci când era viu, se uită la lumea care trece pe drum. Adică la cei din Siliștea-Gumești, care nu prea înțeleg de ce se bucură Marin, adică fiul său, de atâta considerație. Și de ce? Deoarece a scris niște cărți! Păi ce, asta este muncă? Din punctul lor de vedere, nu prea! Mai cu seamă că-n cărțile alea mai și < râde> de unii dintre ei!
Râd în șoaptă cu Sorin vorbind despre toate astea. După care el îmi zice:
L-am văzut într-o zi pe unchiu-meu uitându-se la televizor. Dansau niște balerini. După un timp, l-am auzit cu urechile mele spunând: Domne, balerinii ăștia sunt în stare de orice, numai să nu muncească!
Deși mare scriitor, Marin Preda era într-un anume fel asemenea celor din satul în care se născuse. Poate că asta l-a și ajutat să fie un mare scriitor.