O iubire (im)posibilă

Sursa foto: Marius Bărăgan/

S-au cunoscut într-un caiet, ea era pe pagina din stânga şi el pe pagina din dreapta. Cerc era desenată, ba chiar avea şi două raze care-i luminau chipul ca într-un zâmbet. Era perfectă, căci fusese făcută cu compasul şi cu un creion negru foarte sigur pe el, care a decis să fie un cerc-femeie, căci avea atâtea calităţi subtile...

Când creionul a început să treacă razant pe lângă riglă ca să deseneze cubul, Cerc privea cu răsuflarea tăiată la perfecţiunea unghiurilor, la multitudinea de laturi, la simetria senzuală şi abia aşteptă să vadă cine e. Când Cub a fost gata şi privirile li s-au întâlnit, foile albe au tremurat, căci ei erau mult prea perfecţi ca să se deformeze. Cub , dezmeticit, s-a uitat împrejur şi a dat cu ochii de Cerc.

O, Doamne, cât era de frumoasă! Ce simplitate şi ce desăvârşire! Ce perfectă armonie!... I-a venit aşa, fără să-şi poată prelungi vreo latură, să mângâie rotunjimea, pe dinăutru, pe dinafară... Când a realizat cât erau de diferiţi, Cub s-a întristrat, dar nimic din sentimentele lui nu poate fi văzut din afară, poate doar atunci când vreuna din laturi se înroşea de sfială. Doar Cerc părea să dea din raze ca o făptură îndrăgostită, de câte ori era privită...

Prima oară când s-a închis caietul şi s-au trezit lipiţi strâns unul de altul, faţă în faţă, li s-a tăiat respiraţia. Cub a vrut s-o ia în braţe, dar Cerc nu ştia cum să-l cuprindă. Nici Cub nu era foarte sigur că ar fi putut să-şi desfacă laturile, aşa, dintr-odată, dar după câteva ore petrecute împreună a ştiut că asta pot învăţa doar unul de la altul. Când erau răsfoiţi şi lăsaţi cu caietul deschis chiar la paginile lor, erau atât de trişti şi-atât de singuri... Li se făcea un dor cumplit şi oricât s-ar fi iubit, ştiau că niciunul dintre ei nu putea închide caietul, mereu depindea de altcineva ca ei doi să fie... fericiţi...

Într-o zi, Cub s-a înspăimântat la gândul că una dintre foi ar putea fi ruptă din caiet, ca să devină avion, cum i se întâmplase unui prieten de-al lui. Habar n-avea că şi Cerc se frământa cu aceleaşi gânduri negre, fiind şi mai speriată de radiera cu care-i şterseseră prima rază...

Zile în şir, când caietul nu se deschidea niciodată, erau atât de fericiţi în lumea lor, în dragostea lor ce era în pericol doar când era în mâinile altora... Cub şi Cerc începuseră să-şi facă planuri împreună. Se gândeau chiar să renunţe la perfecţiune şi să se transforme amândoi într-un banal triunghi... Se ruşinau de acest gând, dar erau fericiţi că ar putea să facă împreună o latură numai a lor, chiar dacă n-ar fi avut nici o linie curbă, ca mama, ci doar linii şi unghiuri, ca tata.

Învăţaseră să se îmbrăţişeze, chiar dacă, matematic vorbind, părea imposibil. Cerc intra în cub toată, se pierdea în braţele lui şi aveau senzaţia că nimic nu-i mai poate despărţi. Într-o zi, paginile s-au desfăcut şi creionul mâzgălea hârtia cu nişte desene mici, imperfecte, înghesuite, bârfitoare şi vulgare. Cub şi Cerc au tras o spaimă groaznică, dar au scăpat de mâzgăleală. În schimb, din ziua aceea au trebuit să suporte răutăţile şi porcăriile figurilor imperfecte, care râdeau de iubirea lor şi care-i deranjau cu o curiozitate sinistră, voiau să ştie în fiecare moment ce fac, ce-şi spun, cum dorm îmbrătişaţi, pe ce latură, cum intră Cub în Cec şi Cerc în Cub.

Deveniseră de nesuportat, pe măsură ce Cub şi Cerc se iubeau tot mai mult. Creaturile mâzgălite în josul paginii erau tot mai stridente şi mai ticăloase, iar Cub şi Cerc şi-au dat seama că nu vor rezista aşa. Atunci, într-o zi când se făceau că dorm ca să-şi vadă şi mâzgăliturile de viaţa lor, au decis să fugă, ca să-şi apere iubirea. Să se deghizeze chiar şi într-o mâzgălitură, numai să plece de lângă caricaturile acelea, ca să-şi trăiască liniştiţi, milimetric, povestea de iubire.

Cub a desfăcut patru linii pe furiş şi cu una a luat-o pe Cerc de mână, cu cealaltă i-a făcut o sârmă, ca să treacă pe pagina lui, cu încă una s-a agăţat de o margine de caiet şi din ultima şi-a făcut o sabie, pentru ce va urma, dacă li se va împotrivi şi altcineva. Cerc a plecat cu inima sfâşiată nu de dorul paginii pe care s-a născut, ci pentru că a văzut cu ochii ei cum Cub s-a automutilat pentru iubirea lor, cum şi-a pierdut într-o clipă perfecţiunea... de dragul ei. Atât de tulburată şi totuşi, atât de fericită, Cub a sărit bucuroasă de la înălţimea mesei, dorindu-şi cu disperare să se îndoaie, ca să nu-i mai fie povară şi să aibă şi ea măcar un unghi. În cădere, s-a îndoit şi a devenit un oval strâmb, cu o latură aproape dreaptă.

Vrând s-o salveze la timp, Cub s-a aruncat după ea şi i-au mai sărit trei laturi. Nu mai semăna a nimic, dar chiar şi-aşa, redus la o formă necunoscută, Cub o iubea pe Cerc, iar Cerc avea încă raze să zâmbească a fericire. Formele îi ajutaseră doar să se descopere, dar iubirea se aşternuse din alte motive şi rămăsese acolo pentru că motivele erau de nedistrus. Nu le-a trebuit mult timp să se transforme în triunghiul la care au visat şi să realizeze cât de puţin le trebuie ca să fie fericiţi şi cât de posibilă e iubirea care n-are forme şi reguli, ci fiori, sentimente, vise şi curaj.