O jalnică vânătoare "ştiinţifică"

Era ceasul la care pe străzile Braşovului luminile prindeau viaţă, invitând urşii gunoieri la cină. Aduşi de taximetriştii deveniţi ghizi de ocazie, câţiva turişti se puseseră la pândă sprijiniţi de capote, pregătindu-şi aparatele fotografice pentru întâlnirea cu preablândele creaturi mormăitoare.

Ieşite din bârloage după îndelungatul post hibernal, două ursoaice, însoţite de puii din acel an, bătuseră cărare spre "buncărul" cu deşeuri al cartierului, sporindu-i neorânduiala seară de seară, apărând în marginea pădurii cu precizia pe care doar foamea - neostenitul ceasornic din măruntaie - o poate stârni.

Turiştii se bucurau de sosirea lor şi, dacă la început simţeau un fior la vederea fiarelor, le erau de ajuns câteva minute de "acomodare" spre a înţelege că sălbăticiunile nu le aveau grija, ocupate cu scormonitul prin resturile progresului, atât cât mai rămăsese din ele pe fundul cutiilor şi pungilor de polietilenă, după înfulecatul altor flămânzi ceva mai civilizaţi.

Nu se putea spune acelaşi lucru şi despre "autorităţi". Câteva false atacuri - acele scurte şarje ale ursului spre omul prea îndrăzneţ, iute abandonate şi nefinalizate cu victime - fuseseră de ajuns ca presa să reacţioneze. Se scrisese despre lipsa ordinii, despre lipsa de organizare din salubritatea locală, despre riscul la care sunt expuşi vizitatorii. Un condei lucid (evident, nu dintre "specialişti") scrisese mereu şi degeaba despre cauza reală a fenomenului: invazia omului în habitatul natural al ursului.

Construcţiile permanente, drumurile, turismul deşănţat, ATV-urile şi automobilele de teren, precum şi culesul masiv, industrial, al fructelor de pădure - hrana principală a acestui plantigrad - fuseseră tot atâtea motive ca animalul să părăsească sihăstriile, căutându-şi mâncarea în locurile de unde mirosurile ei ameţitoare îi ajungeau la nas: buncărele de gunoaie. Iar pentru învăţul cu resturile de la masa omului, tot cel de pe urmă fusese vinovat, fiindcă ani la rând, ca turist primitiv ce era, îşi abandonase prin păduri ambalajele golite. Acelaşi condei arătaseră cu obstinaţie şi culpa "specialiştilor".

Tăcuţi, aceştia acceptaseră zeci de ani de dragul valutei nădirea urşilor dinaintea "cazematelor" de vânătoare. Făcută cu cadavre de cai, cu cereale, ciocolată şi "concentrate", nădirea îi învăţase pe urşi că mirosul omului nu înseamnă pericol, ci dimpotrivă, el înseamnă hrană gustoasă. Iar faptul era rău. Rău pentru urşi şi rău pentru oameni. Fiindcă drumul urşilor scoşi din pădure şi "drogaţi" cu bunătăţile fabricate era inexorabil pecetluit cu moarte; conflictul cu omul, victimele din rândurile acestuia şi glonţul fiind doar o chestiune de timp.




Puşi în faţa evidenţei, specialiştii de la Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice (ICAS) cu greu au recunoscut: pentru habitatul sălbatic urşii ajunşi gunoieri sunt definitiv pierduţi. Şi totuşi, din iniţiativa aceloraşi specialişti, câţiva dintre ei au fost mutaţi în alte ţinuturi. Acţiune stupidă, costisitoare şi fără sorţi de izbândă în condiţiile Carpaţilor, unde marile întinderi neantropizate lipsesc. Dar cine răspunde în România pentru ceva? Urşii s-au dovedit a fi şi la noile domicilii tot gunoieri sau, mai rău, au devenit "stricători" fără sfială de om, adică iarăşi buni de glonţ.

Nu însă şi de glonţul celui mai titrat cercetător al ICAS, dascăl de frunte la Facultatea de Silvicultură. Care, vânător şi preşedinte de filială cinegetică fiind, avea mare chef să împuşte un urs. Dar nu unul dintre cei "condamnaţi", aşa cum s-ar fi cuvenit să îi dicteze ştiinţa şi conştiinţa de silvicultor, dacă nicicum nu se putea abţine. Nu! Aceştia urmau să rămână în seama ciobanilor şi braconierilor.

El, ştiinţificul supraponderal - membru în toate comitetele şi comiţiile naţionale şi europene, inconturnabil specialist în lup, zimbru, vidră, castor, râs, şi, fireşte, urs -, voia un urs mare, cel mai mare. Unul total sălbatic. Voia numai un astfel de urs, deşi ştia bine că la această oră genofondul speciei e în pericol şi că uciderea unui asemenea valoros exemplar este o infracţiune şi o crimă. Râvnea la el, deşi ştia cât de rari au devenit în Carpaţi urşii mari, după ce zeci şi zeci de ani ei fuseseră ucişi pentru "trofee".

După cum ştia şi că legea actuală permite strict împuşcarea unui anumit exemplar, dacă e dovedit stricător şi periculos pentru comunitate (cazul urşilor gunoieri, de pildă). Dar nici legea, nici conştiinţa şi nici ştiinţa nu contează dinaintea vanităţii...

Crima s-a săvârşit pe înserat, cam la ceasurile povestirii mele abia începute. Şi nu departe: la observatorul de urs din Valea Brădetului de lângă Predeal. De la adăpostul "cazematei", bravul cercetător-ucigaş a slobozit glonţul în cel mai mare urs cunoscut din ţinut. Un mascul sălbatic, temător de oameni, foarte retras şi care nu făcuse nimănui nimic.

Şi totuşi, cineva s-ar putea întreba ce căutase ursul acesta bănuitor şi inocent, tocmai dinaintea ferestrucii prin care se strecurase ţeava morţii? Răspunsul e simplu, dovadă că şi ştiinţa cercetătorilor de la ICAS e bună la ceva: o slugă se îngrijise vreme de peste o lună să îl atragă în acea poiană, stropind sistematic vegetaţia din jurul locului de pândă cu concentrat feromonal de ursoaică în călduri.