O “lume eronată”

■ Abia aburcaţi în înaltele portofolii, miniştrii Uniunii scurmă în mormanele de murdărie lăsate de predecesori. Toţi se prefac că sunt cinstiţi şi preocupaţi de soarta ţării, de banul public. Arată cu degetul justiţiar înspre ăilalţi, care au supt snaga bugetară şi au sărăcit norodul. Se ordonă audituri, se ticluiesc plângeri şi se demască potlogăriile înaintaşilor  uzurpatori, se invocă amintirea lui Vlad Ţepeş. Aşa a fost  dintodeauna aici, în loc de construcţie, răzbunare şi prăpăd. Şmecheria  ţine trei, patru luni, prin faţa parchetelor vor defila penalii vechii guvernări, iar mulţimea se va simţi cât de cât împăcată. De la televizor şi din ziare vom afla despre marile devalizări, dar mai târziu vom constata  dezamăgiţi că viaţa noastră nu s-a schimbat deloc. Se schimbă  doar personajele către care ne vărsăm ura şi frustrările, atât. Societatea, în toate  dedesubturile ei, rămâne încremenită în moravurile şi rânduielile  învechite. Trecerea de la un regim la altul e doar o amăgire, o iluzie încercată de un popor înnebunit să se abandoneze minciunii politicienilor. În lipsa  marilor proiecte naţionale ni se servesc gâlceve şi scandaluri, bârfe şi cătuşe, diversiuni grosolane. De va fi altfel acum,  promit să scriu cu peniţa  pe propria-mi  piele zicerea  de duh a fostului ministru comunist, Tudor  Postelnicu: “Am fost  un dobitoc !”

■ Din omenia unora, câteva  sute de sărmani capătă o franzelă şi-o conservă. Dar asta nu oricum, ci după  lungi aşteptări, înşiraţi umil la cozile disperării. Sunt bunicii şi părinţii noştri, gârboviţi şi betegi, dispreţuiţi de statul capitalist  contemporan. Cu pensiile de mizerie, şi alea ciuntite, bătrânii  aceştia dezmoşteniţi de soartă, se bucură la orice pomană. Guvernanţii postdecembrişti i-au transformat în pomanagii, în oameni dispuşi oricând să facă un compromis pentru un coltuc de pâine. “Ce-aţi pus pe masă, de Crăciun ?” e luată la întrebări o pensionară  ieşită din  rândul  cerşetor. Femeia, cu faţa suptă şi cu ochii aproape stinşi, ezită o clipă. Reporterul, cu cinismul de care nu duc lipsă tâmpiţii, e nerăbdător. “Boală,  asta am pus”,  răspunde biata vârstnică, în cea mai dureroasă lecţie de sinceritate a României actuale.

O Românie în care politicienii sunt obscen de bogaţi. Ziarele le prezintă averile neruşinate  şi suspecte, fiindcă  mai toţi au fost lefegii la stat. Ce mai cacofonie, zdrenţăroşi cu ghiotura şi activişti  de partid avuţi ca nişte şeici ! Lihniţi cu burta lipită de şira spinării şi miliardari plesnind de nesimţire. Capitalism de secol douăzeci  şi unu... “Foame. Plânset  mondial”, într-o “lume eronată”, vorba lui George Bacovia.

La Predeal, în feeria îmbelşugată a iernii, preşedintele se dă cu săniuţa motorizată. Zboară pe pârtiile înţesate cu sepepişti şi n-are vreo strângere de inimă că poporul  respiră anevoie. Râde şi glumeşte, poznaş ca-ntotdeauna, de ce-ar  fi mohorât ? Se zbenguie cu ai lui printre brazii  falnici şi habar n-are că norodul  său şade cu boala pe masă.

■ Belu Zilber era de părere că, în România, comunismul este un amestec de Stalin şi Caragiale. Metafora e şugubeaţă, de râsu'-plânsu', dar mă întreb ce-o fi capitalismul de azi. Doar Caragiale ? Poate, dar nu uitaţi că banul este mai detestabil decât Stalin. Dictatura banului îmi pare chipul odioşeniei absolute. Sub cumplita  sa tiranie lumea seamănă  dureros  cu un ospiciu plin de datornici. Şi morţii de foame, mereu mai numeroşi, rugaţi-vă pentru ei, o clipă măcar ! Aşadar, România decomunizată e un amestec de Caragiale şi hidoşi îmbogăţiţi, fiecare visând să  devină un mic satrap.

■  Notează undeva Ana Blandiana, desigur, într-un  alt context, că  “Un ochi nu poate vedea celălalt ochi”. Nu aşa  se va petrece şi cu uniunea  asta ajunsă acum la putere ? Fiindcă un ochi este socialist, iar un altul liberal. Şi poate că tocmai acest defect de vedere o va ţine împreunată, deşi sunt sceptic, în România puţine lucruri durează. Oricum, beteşugul dioptric mai are un imens avantaj: socialiştii nu vor vedea fărădelegile liberalilor şi invers. Sau fiecare îşi va închide  ochiul, ca nu cumva să aibă răbufniri de moralitate şi legalitate. Căci un ochi închis când trebuie înseamnă, la urma urmei, secretul oricărei  amiciţii şi tovărăşii. Al complicităţii de partid şi de stat.

■ “Niciodată n-o fo' să nu fie cumva”, zic moroşenii. Minunată expresie, chiar dacă ea îndeamnă la resemnare. La mine, în sud, înţelepciunea ţărănească a născocit  alt proverb - “Ziua vine, partea-şi aduce” -, dar sensul e cam acelaşi. Aşadar, lăsaţi-vă în voia timpului, el vă va împinge undeva, nu i vă împotriviţi, fiindcă nu v-ar folosi la nimic ! Şi veţi vedea ce-o să se întâmple, la ce bun să te zbaţi atâta !? Lecţie de viaţă, nu altceva...