O nouă provocare: clasa zero

Am inteles ca e vorba despre o incercare de aliniere a sistemului nostru educational la alte sisteme de educatie din tari recunoscute pentru abilitatea cu care si-au pus la punct acest domeniu.

Am inteles ca nu se cauta decat o bine meritata si mult asteptata normalizare a societatii noastre, pe care, de fapt, multi o considera imposibil de redresat.

Am inteles ca justitia a declarat legala aceasta decizie si ca parintii nemultumiti au pierdut, in acest fel, lupta fra­gila impotriva celor cu putere.

Dar, ca fosta eleva si actuala studenta, ca om care cunoaste si parinti si copii, si profesori si avocati, si scoli de la tara si licee de oras, recunosc ca nu am reusit sa gasesc raspunsul la cateva intrebari legate de acest nou subiect sensibil: clasa zero.

Avem noi, oare, de la un an la altul (de fapt, de pe-o luna pe alta), loc in scoli pentru aceasta noua clasa, pentru a-i primi pe copiii foarte mici intr-un mediu adecvat, fara sa le tulburam dreptul la liniste si siguranta?

Eu imi amintesc ca, de multe ori, in cladirea in care am invatat, pana la terminarea liceului, erau probleme de spatiu, uneori nu aveam unde sa facem ora de muzica, alteori nu gaseam clasa disponibila pentru o alta materie, cert e ca spatiul insuficient era o realitate de care nu ne puteam detasa sub nici o forma nici noi, elevii cu ghiozdane grele in spate, nici profesorii nostri, care se simteau obligati sa gaseasca o solutie.

Sa se fi construit intre timp cladiri noi sau sa se fi largit vechile locatii pentru adaugarea de clase si de locuri de joaca pentru clasa zero?

Avem noi, oare, destui profesori care sa se ocupe de acesti copii, pentru care formarea conteaza mai mult decat orice, pentru care orice greseala conteaza?

Aflati la varsta la care se mo­deleaza, la o varsta la care sunt prea mari ca sa mai poata fi mintiti si prea mici ca sa inteleaga totul asa cum trebuie, ei au nevoie de o anumita siguranta, de niste profesori rabdatori si pregatiti pentru orice situatie de criza, de un decor cat mai putin ostil, care sa-i atraga si sa-i faca sa inteleaga ca scoala este o parte frumoasa a vietii, a copilariei, si nu un chin.

In plus, e important sa se ia toate masurile de precautie pentru ca violenta sa nu patrunda in viata acestor copii atat de devreme, si ma refer aici la ce ar putea "invata" cei mici de la colegii mai mari, cu care vor imparti culoarele in recreatie.

Avem noi, oare, o programa suficient de buna pentru aceasta clasa pregatitoare, o programa care sa nu suprasolicite, sa nu puna accentul pe domenii prea grele, dar care sa insiste suficient de mult pe materiile esentiale pentru dezvoltarea armonioasa a copilului?

Si acesta e un subiect care trebuie luat in calcul cu maxima se­riozitate.

Nu vorbim despre o poveste oarecare, ci despre viitoarele ge­neratii, pentru care ne facem, intr-un fel sau altul, responsabili.

Daca toate aceste intrebari au raspunsuri linistitoare, am putea, cel putin acum, sa lasam pesimismul deo­parte si sa acordam prezumtia de nevinovatie acestei schimbari in sistemul educational. Daca nu, clasa zero nu e doar o provocare, ci si o problema.