O ţară fără vaci

Vaca, animal sacru în India și fabrică de lapte pe picioare în Elveția, e pe cale de dispariție în România. În ’89 aveam șapte milioane și ceva de vaci cu lapte la nivelul patriei noastre înierbate. Acum avem nițel peste un milion și cifra scade. Scade populația minoră sau votantă (scuze, Băsescu i-a calificat și pe cei cu suzetă drept votanții lui), scade România în toate datele ei, scade și numărul de vaci. Mă refer chiar la vacile vaci. La Sângeru, unde m-am născut și unde petrec jumătate din fiecare lună, vacile umpleau ulițele în copilăria mea. Acum vaca e o lighioană pe cale de dispariție. Copiii o alătură elefantului din desenele animate și țipă speriați dacă o văd pe tăpșan, convinși că a venit ursul cu coarne. Eu, înrădăcinat în zminteala mea de a lipi Muzeului Pietrei, al pietrelor cioplite de țărani, deschis fără festivități oricui vrea să-l viziteze, darul meu pentru satul în care m-am născut și care îngroapă viața, adesea tragică, a familiei bunicilor și părinților mei, de a alătura, zic, Muzeului Pietrei o tabără, o școală de sculptură, am câteva vaci. Studenții și elevii care  vor ciopli pietre în curtea mea, donată proiectului „E loc să se mai nască Brâncuși”, pot mânca ecologic. Am zis proiect? Nu-i european (n-a venit nimeni din mahării Europei să-l viziteze), nu-i finanțat de ministere și politici, ci e strădania mea. Ei bine, cresc cinci vaci pentru copiii care vor învăța să cioplească pietre ca pietrarul meu din sat sau ca pietrarul din Hobița Gorjului, pe numele lui Constantin Brâncuși. De ce alătur vaca unui proiect cultural? E și ea, cum ar zice amicul meu, doctorul de vaci Mihai Petcu, o operă de artă.

Ce mi-a venit să scriu acum, când lumea e împotmolită în alegerile care vin, despre vaci? Mi-a venit că l-am văzut și auzit la televizor pe Daniel Constantin, ministru agricol, vorbind despre subvențiile mărite pe care guvernul USL se opintește să le dea crescătorilor de vaci și țăranilor în general, stimulați la un efort de amintire. Adică, țăranii să-și amintească, pe bani, că părinții și bunicii lor creșteau vaci pe care le mulgeau și din licoarea albă, izvorâtă din uger, ieșeau urdă și brânză și smântână. Daniel, băiatule, că te-am cunoscut la Târgoviște într-o zi și mi-ai părut bântuit de înaripări frumoase, tu și guvernul tău dați bani suplimentari pentru crescătorii de vaci. Frumos. Cum îi găsiți, însă, de unde-i luați pe crescători? Pe ulița mea, la Sângeru, mai este unul, Vali, care are vacă și eu, câteva. În rest e pustiu. Dealurile mor anual cu iarba neatinsă, iar bălăriile cresc și nu se mai opresc. Bătăturile sunt pustii.

Eu să mulg vaca? – m-a certat insultată nevasta unui polițist care, din sat fiind, dorea s-o angajez secretară. Să-mi facă mie cafea de parcă singur n-aș nimeri-o. Mă vedeți pe mine mulgând vaca? – s-a oțărât ea, săltându-și pieptul. Nu, n-o vedeam și mă bucur că n-o mai văd deloc.

Domnule ministru agricol și zootehnic, importați, din Elveția, unde am văzut vaci păscând liniștite lângă hoteluri și primării, nu vaci, ci văcari. Altfel stimulentul e inutil. Vaca a ajuns o ofensă a sărăciei noastre cu ștaif.