O vina istorica

Pe la 3-4 ani. Mama imi spune o istorioara. Un evreu isi trimite copilul la un cioban ca sa-l invete o limba romaneasca pura. Dupa cateva luni, bate cineva la usa: "Sunt eu, ciubanul, ti-am adus cupilul!". Radeam de pronuntia aceea ciudata. Dar ce era un evreu? Mama n-a stiut sa-mi explice.

Dupa vreo cinci ani. Intre nenumaratele lui bancuri porcoase, de care radeam pentru ca erau pline de cuvinte interzise, Jean de la etajul VII ne-a spus si unul care ne-a nedumerit. La o scoala vine inspectia, profesorul tine o lectie patriotica si un scolar, emotionat, incepe sa planga. "Cum te cheama, pui de dac?", il intreaba inspectorul. La care copilul spune: "Goldenberg!". N-am inteles de ce trebuia sa radem: era un nume curios, e drept, dar nu cine stie ce amuzant. "Pai, nu-ntelegeti? Era un evreu!" Ce era totusi un evreu? "E unul care se preface ca e roman, isi ia cateodata si nume romanesc ca sa ne pacaleasca, dar el nu e roman ca noi, e jidan si copiii lui sunt tot jidani", s-a straduit sa ne explice Jean.

15 ani mai tarziu, la restaurantul Uniunii Scriitorilor, un coleg de generatie deschide Romania literara: "Ia numarati: uite, chiar pe pagina 2 semneaza un evreu. Pagina 3: doi evrei! Pagina 5: inca doi! Pagina 8...". L-am intrebat ce vrea sa spuna cu asta. "Nu fi naiv!", mi-a raspuns. "Daca tacem ca niste lasi, le facem jocul. Nu vezi ca se-mping inainte unii pe altii? Nu vezi ca nu mai ai loc de ei?" A urmat o discutie penibila, in urma careia m-am ridicat si am plecat de la masa.

Multa vreme am crezut in mitul poporului roman, bun, intelept si tolerant, neinclinat spre excese, spre solutii radicale. N-am dus razboaie de cucerire, n-am facut, de-a lungul istoriei, decat sa ne aparam "saracia si nevoile, si neamul". Chiar am crezut ca, pana si in timpul dictaturilor de extrema dreapta, noi am refuzat sa trimitem evreii in lagarele de concentrare si i-am tratat mai bine decat alte popoare. Din pacate, si acest mit trebuie sa cada. In ultimul timp, au aparut carti care dezvaluie, spre frustrarea, nefericirea si jena noastra, dimensiunile nebanuite ale antisemitismului romanesc. Fraza faimoasa a Hannei Arendt, din cartea despre procesul lui Eichmann, "romanii au fost cel mai antisemit popor din Europa", afirmatia ei ca pana si nazistii germani erau indignati de salbaticia masurilor luate de romani impotriva evreilor incep sa nu ni se mai para atat de nedrepte. Incetul cu incetul, ni se arata fapte pe care e groaznic sa le privesti in fata: sutele de victime ale pogromului din Iasi, alte sute de victime ale rebeliunii legionare (cu evrei agatati in carligele macelariilor), mii sau zeci de mii de victime asfixiate in vagoane de transport. Intarzierea cu decenii a acordarii cetateniei evreilor, legi antievreiesti mai dure ca oriunde, o multime de organizatii antisemite, de guverne antisemite, de personalitati antisemite. O anticipare cu cateva decenii a "solutiei finale", in scrierile unui doctrinar. Un poet national antisemit. Un guru universitar antisemit. Discipolii sai, deveniti mai tarziu personalitati mondiale - facandu-si din antisemitism o profesiune de credinta. Si daca putem sa ne indoim de datele si cifrele din studiile stiintifice - desi de cele mai multe ori n-avem motive s-o facem - , e greu sa te-ndoiesti de marturiile directe de felul "Jurnalului" lui Mihail Sebastian, in care asistam la calvarul unui scriitor, din intamplare de origine evreiasca. In cativa ani, acest om bland si copilaros, lucid si resemnat, se vede dat afara din slujba, din casa, din Societatea Scriitorilor, parasit de cei mai buni prieteni, deposedat prin urmare de umanitate, singura lui "vina" fiind una obiectiva, evreitatea lui. Oricat de amar ar fi paharul, trebuie sa-l bem astazi pana la fund: avem datoria sa ne recunoastem vina istorica fata de evreii din Romania. E primul pas spre recastigarea onoarei noastre de popor civilizat, european.

Am crezut si mai multa vreme ca generatia mea si eu insumi am fost scutiti de antisemitism. In definitiv, n-am vazut prea multi evrei la viata noastra. Dar miile de glume, bancuri si aluzii despre evrei cu care am fost bombardati toata adolescenta au lasat urme si in sufletele celor mai curati dintre noi. Au sadit o suspiciune difuza, o obisnuinta de a-l privi pe evreul de langa noi cu un alt fel de privire, ca pe un animal ciudat si potential periculos. Ii explicam succesele prin conspiratia semenilor lui. Ii reprosam ca pe o tradare asumarea evreitatii si ca pe o viclenie asumarea romanitatii. Trebuie sa fie cumplit de greu sa fii evreu, sa simti clipa de clipa povara privirii suspicioase a celorlalti. Azi inteleg bine ca, decat sa-mi fac iluzia ca sunt total liber de antisemitism, e mult mai bine sa caut antisemitismul in cele mai ascunse zone ale mintii mele, sa-l localizez, sa-l inteleg si sa-l izolez. Abia in acest fel voi fi liber de el.

Numiti acest lucru "corectitudine politica". Eu il numesc purtare fireasca fata de o fiinta umana sau fata de un grup uman, oricare ar fi el. Nu idealizez pe nimeni: intre evrei sunt genii si ticalosi, ca in orice esantion uman. Andrei Plesu a scris un articol exceptional despre asta. Cred doar ca nu se poate trai asteptandu-te clipa de clipa sa ti se reproseze - chiar si din partea celui mai bun prieten - ca tu personal l-ai rastignit pe Iisus Hristos.