O zi în care România era acasă

Habar n-aveam că există o zi mondială a fericirii. Întâmplarea a făcut ca exact în ziua aceea să mă simt aproape fericit, în ciuda faptului că nu prea cred în fericire. N-am câştigat la loto, nu m-a sunat nimeni de la ICR să mă invite la Salonul Internaţional al Cărţii de la Paris, Marius Tucă, pe care l-am sunat eu să-i propun un subiect interesant pentru ziar, nu s-a obosit, nici de data aceasta, să-mi răspundă la telefon. Cu toate astea, ziua de care vorbesc mi s-a aşezat în dreptul inimii şi, cam de pe la ora prânzului până i-a căşunat soarelui să apună, n-a mai coborât de acolo. Nu vrei să serbăm echinocţiul de primăvară? m-a întrebat vechiul meu prieten Tibanu, cel ce le vorbeşte din televizor pescarilor şi vânătorilor din toată ţara. Vreau, am răspuns, dar cum? O să vezi! Totul e să-ţi iei  ochii cu tine. Pe lângă ochi, mi-am luat din spirit de precauţie şi sufletul, pornind împreună cu Tibanu la drum.

Imediat ce-am ieşit din Bucureşti am dat peste primăvară. Ne făcea cu mâna de pe câmpuri şi dinspre sălciile ce-şi pieptănau părul verde în margini de crânguri şi de lacuri. Şi-am mai dat peste ceva! Peste o altă Românie decât cea din capitală şi din jurnalele de ştiri. I-aş îndemna pe toţi cei care nu mă cred pe cuvânt, să meargă, aşa cum am făcut noi, la Belciugatele. Nu neapărat la pescuit, ci la privit. În primul rând, casele frumos colorate ale acestei aşezări călărăşene pe care o fereşte gardul judeţului Ilfov de forfota pestriţă a Bucureştiului. Apoi cele două feluri de cer. Pe de-o parte, cel ce dă sub formă de iazuri ocol satului. Pe de alta, cel mare, de deasupra. Între ele, stoluri de păsări ce nu mai contenesc să se mire de frăgezimea coarnelor cu care mieii împung întruna pământul, vrând parcă să-l rostogolească, să-l dea de-a dura până dincolo de orizont. Splendidă joacă de copii în care se amestecă  şi lumina, dovadă că nu este nici ea prea coaptă la minte! Se amestecă încă din prima clipă şi sufletul meu. Abia mai izbutesc să-l desprind de acolo. Cam la fel păţeşte şi poetul Corneliu Ostahie, care ne însoţeşte în această călătorie.

Dintre toate păsările întâlnite în cale  există una care a ales în locul zborului viaţa de mănăstire. I se spune chiar aşa mănăstirii cu pricina: Pasărea. Este un sat de călugăriţe în care ajungem lăsând Fundulea în urmă. Dacă e să cauţi un loc în care să existe ceea ce se cheamă tihnă în stare pură numai aici poţi să-l găseşti. Mi-este atât de drag de tot ce se află în jur, încât, dacă mi s-ar cere, nu m-aş da în lături să mor aici. Dar nu mi se cere, spre deosebire de pictorul Gheorghe D. Anghel, care a fost mai norocos. A murit în acest loc. Poate în cel mai frumos loc de murit!  Trăitul pare să fie însă şi el la fel de frumos într-o astfel de azi, şi nu doar la Pasărea, ci şi pe drumul de întoarcere. Până când, proşti fără leac ce suntem, ne lăsăm din nou înghiţiţi de capitală.