Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Există câţiva oameni de dragul cărora aş merge pe jos până la capătul lumii. Sunt însă un mare norocos, oamenii de care vorbesc locuiesc mult mai aproape, la capătul ţării, nu al lumii. Aşa se vede când priveşti pe hartă, dar în realitate ei se află chiar în centrul României. După măsurătorile inimii mele, care intră deseori în conflict cu geografia, acesta se găseşte mereu în alt loc sau în mai multe locuri deodată. Bunăoară, atunci când ajung în Maramureş constat că centrul ţării este aici. Nu din cauza mea. Nu mi-am pierdut încă minţile să cred că România îşi mută centrul după mine. Ci din cauza lor, a celor pentru care am pornit la drum. Primul dintre aceştia, după felul în care ni se potrivesc amintirile şi gândurile, e profesorul Petru Dunca. Ne ştim din anii studenţiei. El este cel care m-a dus pentru prima oară în Maramureş şi care mi-a făcut cunoştinţă cu celălalt om de dragul căruia călătoresc de cel puţin două ori pe an până aici. Tot Dunca se numeşte şi acesta.
În ce-l priveşte pe Petru, simt nevoia să spun, sperând ca el să observe un fel de supărare în aceste rânduri, că rar mi-a fost dat să văd un om care să se risipească atât de mult pentru ceilalţi. Poate părea un lucru normal pentru un decan de facultate şi şef de tânără şcoală doctorală, poziţii în care Petru Dunca n-a urcat cu uşurinţa cu care se urcă în vârful Gutâiului, ci treaptă cu treaptă, iar treptele au fost în cazul său alcătuite din cărţi, mii de cărţi citite, la acestea adăugându-se câteva ce-i poartă semnătura, nu însă atâtea pe cât ar avea profesorul de filosofie de spus. Privind în viitor, eu mă încăpăţânez să-l văd pe maramureşeanul Petru Dunca membru al secţiei de filosofie a Academiei Romane. Desigur, dacă va şti să-şi tempereze excesiva risipă în treburi administrative în favoarea unei mai mari generozităţi faţă de sine. În asta constă toată supărarea mea, altminteri, domnului decan al facultăţii de litere din Baia Mare îi datorez vindecarea de multe dintre supărările ce mi-au dat târcoale.
Celălalt Dunca este tatăl lui Petru. Scrie poezii şi are 85 de ani, fapt care nu-l împiedică să stea drept în faţa vremurilor şi a lumii asemenea unui stâlp de pridvor. Anii, deşi mulţi la număr, nu i-au micşorat nici paşii, nici pofta de muncă. Când nu scrie, poetul ţăran din Budeşti vorbeşte mai mult prin tăceri. Iarna trecută, Ioan Dunca m-a întrebat dacă n-aş vrea nişte mere din livada dumnealui. Am zis că vreau. M-a uimit nu faptul că mi-a adus un sac, ci că ţinea sacul, care avea vreo 30-40 de kilograme, sub braţ ca pe o nimica toată. Eu abia l-am săltat de jos ca să-l pun în maşină.
Anul ce se va încheia curând i-a adus două mari bucurii lui Ioan Dunca. I s-a tipărit prima carte de versuri şi s-a terminat de construit şi pictat noua biserică a satului pe şantierul căreia el s-a aflat mai tot timpul, secondându-l de jos pe Dumnezeu, care a supravegheat lucrarea de sus. Mi-l imaginez pe Ioan Dunca la vârsta de 100 de ani. Ăleia cu coasa i se va năzări să-i bată într-o după-amiază de vară la poartă. El o va pofti înăuntru, după care se va repezi să-i smulgă coasa din mână, spunându-i: un pic de răbdare, că mai am ceva de făcut. Şi se va apuca să cosească grădina. Încă niţel, va zice apoi, că nu s-au copt merele, trebuie să stau să le culeg. Şi va sta şi le va culege. După asta, îşi va aduce aminte că n-a făcut horinca. Păi ce vrei, femeie, să se strice prunele? Va veni între timp iarna, şi Ioan Dunca se va apuca să spargă lemne pentru foc. Pe urmă, ţurai, va începe să ningă, vreme taman bună pentru a răsări de pe toate văile şi culmile colindători şi colinde. De-mi va fi dat să apuc iarna aceea, voi veni, de oriunde m-oi afla, la Budeşti, ca să mă prăpădesc de râs văzând cum se roagă moartea de Ioan Dunca să se oprească o clipă în loc, ca să-i spună cu ce treabă a venit. Ziceam să-ţi citesc o poezie, va zice el, iar moartea ce să facă?, va trebui să se supună şi să asculte. Şi va ninge întruna peste Maramureş. Şi vor sui colindele până la cer. Iar mai încolo de casa poetului, în Sârbii Budeştilor, nea Opriş, cel cu moara de apă şi batoza, va bate vesel în dobă şi va ţâpuri. Ziceţi şi dumneavoastră, oameni buni, ce să caute moartea în astfel de locuri? Ce treabă să aibă ea cu astfel de oameni, care îi deschid poarta râzând, şi-n loc de câini asmut asupra ei, vârându-i frica în oase, cete de colindători şi colinde?
