Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Oamenii care conduc statele nu sunt şi oameni de stat. Indiferent de metode şi concepţii, omul de stat a comandat in toate timpurile evenimentele, nu s-a plăns de greutatea lor şi le-a stăpănit. Din toate categoriile sociale, făcute pentru categorii de funcţiuni, a oamenilor de stat, este şi cea mai impovărată dar şi cea mai complex valoroasă, apropiindu-se cel mai mult de Omul lui Nietzsche, care-i expresia insuşi a omului de stat.
Nu e om de stat cine vrea sau acela pe care partidul politic, criteriul de selecţiune şi depozitare il insărcinează cu un departament. Un om politic poate fi ministru, fără să fie om de stat, individualitate care supără pe miniştri, indispune mediocritatea şi jigneşte in mişcările ei, libere de conformitatea cu textele şi cu moravurile stabilite.
Oamenii de stat, pe care i-au produs timpurile, din cănd in cănd, şi geniul personal, au făcut să sufere veleităţile, ambiţiile şi prestigiile de fudulie; au stărpit sau jenat eminenţele de umbră şi aşa-numitele camarile, compuse din reprezentanţii sufleteşti ai patimilor mici numeroase, care plac cu deosebire poporului, fie că e vulgul de pe vremuri, fie că e alegătorul şi suveranul conştient de mai tărziu. Omul de stat e, prin firea rostului, o personalitate radicală şi dificilă.
Ca să scape de omul de stat, democraţiile au fundat partidul politic, stabilind normele de pe care omul de stat se poate strecura occidental la putere. Puterea insemnează putinţa neingrădită de a face binele şi răul, cu aceeaşi uşurinţă, dacă nu şi cu aceeaşi dibăcie. Cănd şeful unui partid este de-a dreptul un om de stat, cum se intămplă fără voia nimănuia hotărătă, guvernele create de el se resimt de o prezenţă sintetică in mijlocul lor sau imediat alături de ele.
S-a presupus că partidul şi doctrina lui pot fi o regulă suficientă pentru mecanizarea omului de stat şi producerea lui standardizată. Dacă deschidem almanahul unui partid politic, luăm cunoştinţă de numărul mare de nulităţi care s-au succedat şi cu care partidul a contribuit la guvernarea unei ţări, fără să lase altă urmă decăt o biografie şi o promovare, om cu om, pănă la epitaful, zgăriat pe monument. Se ştie ce-i un monument al unui om cu acte aproximative, care nu pot să fie traduse in imagini de piatră sau de grafit: o momăie de material dur, impresurată de alte momăi, simbolice, pentru admiraţia partizanului iniţiat. Orice act inexplicabil in artă, ca şi orice viaţă de acte, atestă mediocritatea lor subt specia duratei.
Mecanizarea omului de stat se obţine din angrenajul doctrinei cu legile, regulamentele, arhiva, statistica şi registratura. Aşa, diversele cariere ministeriale se aseamănă leit unele cu altele, trec, se inmulţesc şi nu se cunoaşte. Omul politic care călătorind printr-un departament şi lăsăndu-şi portretul şi semnătura in efemeridele departamentului, afirmă după ce a demisionat că ar fi făcut mai mult dacă nu ar fi fost impiedicat, nu e un om de stat ci un funcţionar ministerial şi un om condamnat să fie subaltern. Sunt politici care fac intre lumina directă şi lumina indirectă confuzia muştei, prinsă intre geamuri şi silindu-se să treacă prin sticlă.
Inainte de război, problemele ţării noastre mici erau uşoare şi ele puteau fi dezlegate lesne de un boier, de un advocat şi de un politician, a căruia tărie putea să rezideze in discursuri şi improvizaţii. Cei care cunoşteau numărul redus al oamenilor politici in stare să facă onoare simplului port elegant al servietei cu memorii şi rezoluţii s-au temut să incerce cu degetul marea de sănge a războiului. Invinsă, ţara cădea in nemernicie; victorioasă, cum a fost, ii lipseau oamenii de stat. Din războaie nasc virtuţile şi reintinerirea popoarelor, afirmau partizanii războiului. Războiul demoralizează şi impuţinează tăria caracterului, afirmau ceilalţi. Ne luăm răspunderea!, li s-a replicat. Toţi căţi şi-au luat răspunderea au lichidat, au murit - şi a rămas cocoşată subt poveri şi nefericită seria de generaţii care plătesc.
Ca să le flateze şi totodată ca să le interzică orice dojană şi revendicare, oamenii politici de a zecea mănă le numesc generaţii de sacrificiu. Nulitatea este astfel justificată cu o vorbă dramatică şi fără conţinut: Nu ne cereţi să putem mai mult! Aproape de douăzeci de ani lumea trece dintr-o frază intr-altă frază şi totul incepe şi sfărşeşte cu un logos, rostit de unom politici şi scris de un gazetar.
Omului de stat nu-i este indiferentă nefericirea colectivă; ba, individual, omul de stat ştie că suferinţa cea mare şi abjectă, suferinţa păinii, in epoca lui, ar fi un prost certificat pentru gestiunea lui politică. Minimum de drept este dreptul la muncă, dreptul la păine, el trebuie asigurat in imperiul unui om de stat. Lamentările sunt egale cu lipsa de respect de sine şi de apocă: omul de stat nu geme la răspăntii, arătăndu-şi bubele tarei ereditare.
Un fals om de stat a complicat relaţiile dintre contribuabil şi stat, pănă la situaţia actuală, disociind pe de o parte elementele contribuţiei şi sporindu-le pe de alta pănă la existenţa in ghicitori şi şarade. Impozitul fix a devenit elastic şi gazos, subt cuvănt că aşa ne şade bine, şi reputata reformă financiară, pe care un om de stat are curajul să o anuleze cu două linii de condei incrucişate, a fost confecţionată cu foarfeca şi cu guma de lipit. Omul mediocru, care a fost autorul acestui plagiat, s-a bucurat in almanah de titlul prin devalută, de om de stat.
După război, omul politic a primit in fiinţa lui devalutarea şi degenerescenţa ambianţei - in toată Europa, afară de Italia, unde iniţiativele aparţin unui zvăcnitor, şi afară de Rusia,unde se experimentează. Conferinţele se repetă la scurte intervale in ţara lacurilor albastre, şi zeci de popoare, reprezentate in majoritate de proşti, sunt la cheremul şi se incolăcesc după mendrele unei asociaţii profesionale de treizeci de bancheri. Teama de lepra bancară a infectat totuşi pe toţi oamenii politici, care in absenţa căte unui om de stat cu mintea tare şi cu măna neşovăitoare in fiecare ţară, fac zilnice declaraţii impotriva curentului de răsturnare, pură şi simplă, a unei ficţiuni, aşteptată de lumea intreagă ca un binefăcător faliment consimţit. Ca să se plătească bancherilor străini căteva miliarde anual, pentru salvarea faţadei teoretice, statul poate accepta să-şi lase populaţia muritoare de foame? Omul de stat trage obloanele şi refuză...
- apărut in "Opere", volumul VIII, Publicistică, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă
Citește pe Antena3.ro
