Oase afumate

In iarna lui 1997, un rebusist batran mi-a vandut un pont in felul vicios camaraderesc in care se ajuta puscariasii, cand unul din ei e lasat la vatra, ca sa se apuce din nou de furat: ma admira mult un gestionar de la abatorul din Titu.

In iarna lui 1997, un rebusist batran mi-a vandut un pont in felul vicios camaraderesc in care se ajuta puscariasii, cand unul din ei e lasat la vatra, ca sa se apuce din nou de furat: ma admira mult un gestionar de la abatorul din Titu.

Pe moment am avut o problema de constiinta. La vremea aceea, problemele de constiinta, mai ales cand era vorba de procurat carne, branza si cafea, durau mai putin decat un orgasm si nu erau urmate niciodata de recursuri melancolice. O ora mai tarziu ma gaseam in drum spre Titu, desi stiam ca savarseam pacatul de uzurpare a calitatii, in sensul ca gestionarul ma admira pentru ceva ce precis nu eram. Ca si Haöek, care a lucrat ani buni la o revista ce se chema Lumea animalelor, desi nimic nu-l lega de subiect, ma ascundeam in redactia cunoscutei publicatii de cuvinte incrucisate, fara sa fi compus sau sa fi dezlegat vreodata un careu. Dar imi era foame, familiei mele ii era foame, tarii intregi ii era foame si, fiindca foamea bate rusinea, asa cum in armata functia bate gradul, ma indreptam spre abatorul din Titu atras de mirajul unor oase afumate.

Gestionarul fusese fara echivoc in modul acela suprarealist in care se purtau discutiile despre carne, branza si cafea in 1987: "Sa vina domnul Tudor incoace si o sa-i dam din oasele noastre afumate". Astazi, invitatia suna lugubru, dar pe atunci suna nu doar imbietor, ci si exclusivist. Niste oase "de folosinta interna", numai pentru muncitorii abatorului, pastrau, in mod logic, mai mult parfum si zat de carne decat oasele razuite si suprarazuite din comert. Cei care se grabeau sa sanctioneze slabiciuinile de acum doua decenii ale parintilor, dintr-un timp in care pe piata nu gaseai decat gaturi si gheare de pui si "adidasi" de porc, condamna o Romanie pe care n-o cunosc si n-or s-o inteleaga niciodata. Daca eu o faceam pe rebusistul, ca sa capat pe sub mana niste oase afumate tocmai de la Titu, nu era dintr-un minus de demnitate, ci, dimpotriva, dintr-un exces. Avand de ales intre a fi demn din perspectiva istorica si a fi demn in ochii alor mei, am ales de fiecare data a doua postura. Cand ai mei n-au ce manca nu ma intreb ce parere or sa aiba despre modul in care le procur hrana de fiecere zi urmasii, posteritatea, grupurile de dialog social si alte asociatii de moftangii traiti cu frigiderele pline si platiti sa ramana morali de la buget. Dimineata scriam la cartea despre Vermeer van Delft, citeam tomurile lui Ortega y Gasset, schitam romane pe care nu avea nici un rost sa le incep, fiindca n-ar fi aparut niciodata, iar dupa-amiaza cutreieram ca un Don Quijote de Obor magazinele, facandu-ma simpatic la macelari, la vanzatoarele rumene si obraznice de la raioanele de mezeluri, la sefii de "Alimentare", care le dadeau pachete pe usa din spate militienilor, si la niste responsabili de restaurante, generosi in felul lor cu amaratii de intelectuali: "Ia, bre, de aici de-o supa, dar ascunde-o, sa nu ne vada dracului careva ca-ti dau!".

Daca voi ajunge vreodata in situatia de a compara modul in care m-am simtit eu invingator, cand ma intorceam acasa cu bratele pline cu oase afumate, si modul in care se simt justitiari si imaculati cei care vor sa stie cat de demn m-am purtat in comunism, voi fi foarte ingaduitor cu ei. Ca sa fii destept nu-i suficient sa nu te nasti prost. Mai trebuie sa fii iertator, sa nu tropai cu bocancii de firma in vietile oamenilor si, mai ales, sa nu masori virtutea cu acelasi metru cu care masori treptele de la fundatiile sponsorizate de Soros.