OK, plătim. Dar nu votăm

Nu ştiu dacă au dreptate analiştii care văd populismul drept câştigătorul alegerilor. Majoritatea alegătorilor – cei 60% care nu s-au prezentat la urne – s-a exprimat împotriva politicianismului.

Nu-mi dau seama dacă marea masă absentă a acţionat conştient sau doar instinctiv când a lipsit de legitimitate actuala clasă politică, dar cert este că prezenţa la vot se găseşte într-o relaţie inversă cu impozitele şi contribuţiile plătite de populaţie. În timp ce numărul efectiv al votanţilor s-a redus cu o treime în patru ani, ponderea impozitelor asupra veniturilor, contribuţiile la bugetele de asigurări sociale, cotizaţiile şi alte impozite şi taxe în cheltuielile totale ale gospodăriilor s-au majorat de la 12,5% – în 2004, la 15,9% – în trimestrul II 2008. În mediul urban, unde s-a înregistrat “grosul” absenteismului, impozitele şi contribuţiile reprezintă 20,3% din cheltuieli (faţă de 17,4%, în 2004). În gospodăriile de salariaţi, procentajul a crescut la 24,9% (faţă de 21,6%, în 2004), în vreme ce în familiile de agricultori se menţine în jurul nivelului din 2004 (2,4%).

Interpretarea cifrelor e foarte simplă, având în vedere că teoria economică spune că bunurile necesare vieţii pot fi dobândite prin mijloace economice – care înseamnă cooperare paşnică, comerţ, tranzacţii şi interacţiuni voluntare, şi prin mijloace politice – care implică preluarea agresivă prin intermediul taxelor, reglementărilor sau exproprierilor a resurselor dobândite de alţii prin mijloace economice. Competiţia politică presupune abilităţi cu totul diferite de cele cerute întreprinzătorilor care se concurează pe piaţă, precum: manipularea unei părţi din electorat în spatele unui proiect care înseamnă spolierea altei părţi a electoratului, identificarea de noi “oportunităţi” pentru intervenţia guvernamentală şi “vinderea” lor cu succes audienţei publice, maximizarea comisioanelor şi rentelor posibil de extras din poziţii cu putere de decizie etc. Şi cum, în ultimă instanţă, cei mai “tari” în competiţia politică forţează (tocmai pentru a lua faţa concurenţilor) limitele de rezistenţă ale comunităţii private de la care se extrag resurse, cantitatea de impozite şi contribuţii se majorează.

Aşadar, dincolo de constatarea faptică a unui absenteism în creştere, important de văzut este dacă majoritatea celor prezenţi la alegeri e formată din cei care profită de pe urma redistribuirii accelerate a resurselor sectorului privat – pensionari, funcţionari, beneficiari de ajutoare sociale şi subvenţii în agricultură. Şi dacă nu cumva populaţia activă din sectorul privat – din ce în ce mai gâtuită de impozite şi contribuţii – este cea care abandonează votul politic, atunci când observă că are din ce în ce mai puţine venituri pentru a vota economic.

Bineînţeles că e posibil să iei o parte din nivelul de trai şi să o denumeşti creştere economică record, dar relaţia naturală arată cu totul şi cu totul altfel. Cumpărând sau abţinându-se de la a cumpăra, consumatorii îi aleg pe antreprenori printr-un fel de referendum, zilnic repetat. Ei stabilesc cine merită să posede şi cine nu, şi cât de mult merită să posede fiecare. Votul pieţei îi promovează pe aceia care în trecutul apropiat i-au servit mai bine pe consumatori.

Dar atunci când capitaliştii sunt numiţi şi nu aleşi, când statul reprimă preferinţele consumatorilor prin intermediul taxelor şi contribuţiilor, după care atribuie bogăţia cui vrea el, lucrurile nu pot merge decât din rău în mai rău. Politica deturnează resursele economiei. Penuria de “materii prime” se agravează pe o piaţă deja prea subţire, care nu poate controla productivitatea. În aceste condiţii, nici nu mai are rost să ne întrebăm de ce inflaţia noastră este printre cele mai mari din UE.