Om in prezidiu

Unii vorbesc de principiile lor, cand de fapt e vorba de intoleranta la alte feluri de viata.

In prezidii, de exemplu, esti chemat. Sau, dimpotriva, dai din coate si te alegi singur. Cunosc insi pentru care viata n-a fost decat un nesfarsit lant de sedinte, cu ei in prezidii. La inceput au tras sfori, s-au facut simpatici la cei mari, au luptat din greu ca sa urce pe scena, la masa cu cearsaful rosu pe ea. Dar pe urma, locul in prezidii a devenit un fel de drept. Suiau in prezidii, inainte de a fi constituite si, odata instalati, comisiile de vot luau situatia ca atare, fiindca altfel ar fi iesit cu scandal si nimeni n-avea nevoie de conflicte pentru un lucru atat de banal. Pentru functia de momaie de serviciu. Numai ca rostul de momaie, odata cronicizat, venea cu unele inlesniri, intre care prezenta in alte comisii si prezidii, care insemnau cu adevarat puterea, care hotarau ierarhiile intr-o breasla sau imparteau beneficiile. Celor deprinsi cu ideea ca-s nascuti sa se dea importanti in prezidii, jurii, comitii si n-au liniste daca nu-s cooptati, fara sa-si puna vreodata problema meritului, le corespund, la polul opus, oamenii cu principii, inflexibilii. Si inflexibilii ar urca in prezidii, dar vor ca selectia sa fie pe virtuti, sa semnifice o certificare a unor calitati. Intoleranta oamenilor "cu principii" nu e la prezidii, in general, ci la persoanele, care-s in stare de orice ca sa parvina in scaunele de conducatori.

Cei mai cunoscuti scriitori ai unei generatii tarzii au sfarsit inainte de saizeci de ani, din cauza numeroaselor banchete ce incheiau intrunirile unde ei se institutionalizasera in prezidii inca de tineri. Au murit cu ficatul rupt de alcooluri.

N-am sa uit niciodata momentul cand un stab din Uniunea Artistilor Plastici a venit la Casa Scinteii pentru un armistitiu cu cronicarii din presa, care criticau sistematic unele munci ale UAP-ului. Am fi fost el, unul, si noi, comentatorii, sapte. Incapeam cu totii intr-o odaie de redactie. Numai ca delegatul Uniunii a fixat intalnirea intr-o sala de sedinte cu vreo doua sute de scaune si cu podium. Noi, cei sapte, in sala; el, la masa cu catifea rosie. Imi amintesc de straniul acelei discutii, deoarece si noi, cei sapte care alcatuiam masele largi, ne-am risipit pe scaune, prin colturile unde ne tupilam de obicei la adunarile de partid care umpleau sala "Flacara". Am mers fiecare la locul sau, conform cu principiile fiecaruia. Din ultimul rand, unde ma ascunsesem - poate si pentru ca n-am urcat niciodata, in nici un prezidiu - , raspundeam apropourilor vicelui UAP cu ironie, cu sentimentul ca, in sfarsit, conversam pe picior de egalitate. Doar ca el statea jos, cand punea intrebarile, iar eu ma ridicam reflex in picioare, cand imi venea randul la ironii.