Omul fără cap

Când să treacă pragul şi-a dat seama că nu-i intră capul pe uşă. A făcut mai multe încercări, dar degeaba. Picioarele îi intrau fără probleme. Nu două, ci zece picioare să fi avut, îi încăpeau toate prin deschizătura uşii.

Cât despre mâini, ele se puteau strecura cu uşurinţă înăuntru. Numai că avea mare nevoie de ele, ca să se oprească din clătinat. Şi ca să se oprească trebuia să se ţină de ceva. Iar de ţinut, nu se putea ţine decât cu mâinile. Aşa că s-a gândit să le lase mai la urmă, după picioare, piept, umeri şi gât. Le-ar fi lăsat ultimele, dacă dumnealui, capul, se învoia să "păşească" înăuntru. Sau, mai bine zis, dacă uşa, de fapt, golul închipuit de uşor îi făceau loc să treacă. Fiindcă aici era toată buba, capul voia, dar nu putea. Şi nu putea deoarece n-avea loc.

Aoleu, ce cap mare am, ziceau câteodată cei care cam exagerau cu băutura. Lui, deşi exagera deseori, nu i se întâmplase niciodată. Să-i fi venit rândul acum?
Avea să se lămurească mâine dimineaţă, când se trezea. Dar ca să se trezească era musai ca mai întâi să doarmă.
Cum în casă nu putea intra, a rămas să doarmă peste noapte afară, pe prispă. Dimineaţa mai bine nu s-ar mai fi trezit. Căci, trezindu-se, a început să priceapă în ce tărăşenie intrase.

N-avea nici un amestec băutura. Îşi simţea capul mare, deoarece acesta chiar aşa era. Şi, culmea, din mare ce era, se făcea şi mai mare. Creştea întruna, astfel că până seara omul nu mai încăpea nici pe prispă, iar o zi mai târziu, capul lui ocupa toată curtea.

Au venit reprezentanţii autorităţilor să vadă ce şi cum. Îi urcau în creştet cu scara. Şi i se plimbau prin păr ca prin stuf. S-au ivit apoi câţiva secerători să taie cărare. Tot ciocănindu-l şi tot măsurându-l cu nişte aparate sofisticate, într-un târziu au aflat de unde pornise beleaua. Omul gândea mai mult decât trebuia. Ca să scape de necaz, nu-i rămânea decât să gândească mai puţin. Într-adevăr, imediat ce a început să gândească mai puţin, capul i-a descrescut. Dar nu suficient de mult. Mai puţin!, i s-a spus. Tot nu era de ajuns. Şi mai puţin!

După vreo lună, capul i-a revenit la normal. Însă specialiştii îi cereau în continuare omului să-şi împuţineze gândirea. El şi-a împuţinat-o atât de mult, încât n-a mai fost în stare să se gândească la ceea ce-l aştepta. Aşa că i s-a făcut tot mai mic capul, atât de mic, încât cercetătorii l-au căutat cu lupa într-o zi. Dar nu l-au mai găsit. L-au somat atunci să înceapă să gândească din nou.

Până la urmă, au renunţat să se mai ţină de capul lui, lăsându-l în pace. Nici nu mai aveau de ce, omul nostru îşi pierduse capul de tot. Dar nu părea să fie o pierdere prea mare. Se putea trăi şi fără facultatea de a gândi. Ba chiar se trăia bine. Ceea ce i-a făcut pe oamenii de ştiinţă fericiţi.