Opriţi năvala morţii!

Episodul de data trecută despre moarte continuă şi astăzi, pentru că niciodată nu se pot spune destule despre această putere nemărginită de a pune capăt tuturor activităţilor. Am apelat la o persoană care ştie foarte bine despre ce vorbim, cu ajutorul căreia puterea morţii de a ne îngrozi conştiinţa se poate diminua. Sau întări.

Din primele clipe în care ne formăm în pântecul mamei, din primele clipe în care ne desprindem cu ochii închişi de uterul care a luat parte voit nouă luni la întregul nostru proces de creare, din primele secunde în care percepem cu ajutorul văzului lumea de dincolo de trupul mamei, ne lovim de un adevăr unic şi abominabil: moartea. Aceasta este un fenomen lipsit de artificialitate şi delicateţe. E ireparabilă şi de necontestat. Aş adăuga chiar ireproşabilă. În fond, ce socoteli i-am putea noi cere morţii, care este atât de neprihănită, atât de limpede?

M-am trezit copleşită de un adânc sentiment de regret şi furie în urmă cu doi ani, când mi-a fost luat un prieten drag. Nu înţelegeam de ce l-a luat tocmai pe el - un tip corect, valoros şi, aparent, sănătos. Am căutat altfel de răspunsuri decât cele clasice ("Aşa a fost să fie. Se mai întâmplă!"); l-am cunoscut pe ierod. dr Gamaliel Sima, de la care am aflat că prin moarte "se înţelege separarea unităţii trup-suflet prin întoarcerea trupului în elementele din care a fost creat": "pământ eşti şi în pământ te vei întoarce", iar sufletul la Cel Care i l-a dat.

Starea morţii este o consecinţă a păcatului. Dumnezeu nu a creat moartea, ci moartea a intrat în lume printr-un om, Adam. Călcarea poruncii primilor oameni a fost o faptă de neascultare faţă de iubirea lui Dumnezeu. O altă moarte este cea sacramentală, prin botez, în care, prin afundarea de trei ori în apă, murim cu Hristos şi prin ieşirea din apa botezului înviem cu Hristos, aceasta fiind urmată de moartea faţă de păcat. Aşadar, moartea, conform Bisericii Creştine, e aşteptarea în stare de "adormire" a făgăduinţelor lui Dumnezeu.

Odată stabilită definiţia, m-am întrebat de ce a pedepsit Cel de Sus un om bun, de ce trăiesc mulţi criminali şi violatori, iar cei mai curaţi la suflet trec în nefiinţă. Părintele mi-a mărturisit că "moartea nu este o pedeapsă dată de Dumnezeu celui care a păcătuit, ci o consecinţă, un mod de a repara lucrurile. Dumnezeu a îngăduit moartea ca plată pentru păcat, pentru ca păcatul să nu devină nemuritor.

Dumnezeu nu pedepseşte pe un ins imediat ce a păcătuit, ci aşteaptă îndreptarea lui. În preştiinţa Sa, Dumnezeu ştie dacă un om oarecare va fructifica pozitiv răgazul de viaţă îngăduit de El spre îndreptare ori că acela va rata prilejul ce i s-a oferit".

Moartea e o acţiune generatoare de multe înţelesuri. Ba survine când omul devine prea păcătos şi Dumnezeu îl "urechează". Ba e un răspuns, la a cărui putere supremă îngenunchează, nemişcaţi, necuraţii. Ba e o găselniţă a infinitelor probleme. În timp ce unii transpiră luptând pentru a-şi prelungi cât mai mult şederea pe pământ, alţii se încurajează să se afunde în întunecime. E regretabil!

N-o condamnaţi, n-o provocaţi, pentru că "Dumnezeu ne cunoaşte pe fiecare în parte şi ştie de la început firul vieţii noastre. În cazul celor care mor de tineri, sunt valabile foarte multe explicaţii, toate posibile, însă cu adevărat numai singur Dumnezeu ştie şi cel căruia voieşte să-i descopere", declară Sima. Acum, dumneavoastră sunteţi vii. Trăiţi. Atât contează. Nu-i lăsaţi aroma lugubr să vă murdărească gândurile! Va fi mai puţin dureros pe măsură ce ne apropiem de ea...