Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Exista oracole cam peste tot, doar sa ai ochi si urechi pentru ele. Un astfel de prezicator a fost parchetarul meu. Asemenea Pitiei, din cateva vorbe imi figurase mersul Romaniei libere. Atunci insa, in 22 Decembrie 1989, auzindu-l, l-am dispretuit. Nu vedea ce-i in jur? Nu vedea tara? N-auzise de mortii Timisoarei? De asta-i ardea lui?... L-am privit dintr-o data compatimitor, ca pe un neputincios. Ce mai?... Un "nevertebrat", in marea de "oameni adevarati" care inundase strada, scandand "Libertate!", "Ceausescu nu mai e!", "Politia e cu noi!".
Il observasem, imobil, la picioarele tribunei improvizate, contrastand prin inertie cu multimea agitata, vesela, optimista si galagioasa care-l inconjura. Sute de ochi ma privisera luminati din piata – asa credeam – si eu le vorbisem despre Timisoara, despre rezistenta, despre fuga dictatorului, despre "normalitate". Rostiseram in colectiv si un "Tatal nostru", cu ingenunchere pe caldaram, ba chiar cantasem – eu incepandu-l patetic –, si un "Desteapta-te, romane!", strangand microfonul ca pe o ghioaga, bucuros ca multimea ma urmeaza intr-un glas, pentru a constata ca nu prea stiam bine versurile dincolo de primele doua strofe.
Parchetarul nu fusese in piata de la inceput. Aparuse in primul rand si se uitase la mine cu o ingrijorare pe care eu am crezut-o admirativa, punand-o in seama maretiei clipei, a gravitatii evenimentului, ba chiar in seama vitejiei si elocintei mele. Ce sa-i faci? – mi-am spus – omul e coplesit... E tanar, suporta cu greu emotiile si acum crede ca trebuie sa fie sobru, barbat.
Il cunoscusem doar cu vreo cinci zile in urma. Ca medic nou-venit in targ, primisem, prin repartitie de la primarie, un apartament cu patru camere, "proprietate". Semnasem de luare in primire "la cheie", dupa uzanta timpului, adica acceptand peretii cenusii, din beton tencuit grosier si stivele de parchet randuite in hol. Montarea parchetului, intr-o intelegere tacita, impusa prin zvonistica locatarilor, constituia ciubucul parchetarilor. Semnai de primire inainte, si parchetul urma sa fie pus "la negru", platind pe metru patrat de manopera direct mesterului. Ma intelesesem la pret si, pana in acel "22", podeaua rasarise in doua camere, urmand sa dau banii la urma. Baiatul fusese harnic si, de cu dimineata, il lasasem lucrand. Ma asigurase ca in cel mult trei zile termina, insa abandonarea trebii in acele ceasuri marete mi s-a parut faptul cel mai cuvenit: se bucura si el, ceva mai retinut, impreuna cu tara.
Zeci de maini stransesem la coborarea de la tribuna, ba chiar trebuise sa gust – spre a nu ofensa ofertantii – din cateva sticle cu tuica, intinse imperativ. Totul pana la el. Omul mi-a luat mana, ferm, dar nu spre a ma felicita cuprins de efluvii entuziaste, ci spre a ma trage spre el. Privindu-ma in ochi de aproape, conspirativ, mi-a soptit abia miscand buzele: "Dom’ doctor, eu inteleg ca-i revolutie... Dar cu parchetu’, cu plata, cum ramane?".
Si acum, dupa multi ani, ma mira naturaletea cu care i-am raspuns si nutresc convingerea ca la ora 12, in 22 Decembrie 1989, am fost partasul primului pas spre economia subterana a Romaniei si spre evaziunea fiscala. Caci am rostit simplu, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat: "Ramane cum ne-am inteles, vei primi banii". Imi venise sa-i dau in cap. Regretele mele sunt acum tardive si, uneori, mi se pare ca, daca as fi facut-o, alta ar fi fost soarta tarii. Pesemne e doar o chestiune de vanitate…
Am plecat spre casa grabit, ca manat de un vant rau, purtand in urechi cuvintele suieratoare ale omului. Trecand pe langa doamna Roza, durdulia mea asistenta de cabinet – aflata in prag de pensie si amestecata in multime –, am vazut-o topaind si scandand cu gura pana la urechi: "De-acum pot sa-mi tai vitelu’! De-acum pot sa-mi tai vitelu’!". Mi-am amintit cum mi se plansese nu o data ca in fiecare an trebuie sa ucida vitelul nou-fatat, fiindca, daca nu o face, trebuia sa il creasca si sa il contracteze cu statul. Langa ea, un vlajgan tanar si gras murmura spre vecin: "Daca primesc padurea lu’ mosu’, om ma fac! Numa’ sa se dea inapoi, ca pun drujba pe ea..."
Citește pe Antena3.ro
