Pa bune

Aparitia Solidaritatii a prins pe picior gresit o Romanie aflata la sprit, cu burta goala, dar gura plina de bancuri, gata sa reziste eroic doar prin cultura. Sarbatorirea unui sfert de veac de la infiintarea Solidaritatii prinde Romania tot pe picior gresit si tot la sprit.

Aparitia Solidaritatii a prins pe picior gresit o Romanie aflata la sprit, cu burta goala, dar gura plina de bancuri, gata sa reziste eroic doar prin cultura. Sarbatorirea unui sfert de veac de la infiintarea Solidaritatii prinde Romania tot pe picior gresit si tot la sprit. Bancurilor le-a luat locul gripa aviara adusa nu de pasari calatoare, ci de zburatoare indigene aciuate in Parlament, ministere, curti care mai de care mai supreme si mai constitutionale, parchete, partide politice - cu toate istorice. Sa nu uit - rezistenta doar prin cultura rezista, in continuare, oricarei insusiri a culturii politice.

Neintelegand ca nu ai cum sa consumi nici mai multa paine, nici mai multa democratie decat produci, milioane de locuitori ai tarilor din fostul lagar comunist au gasit foarte repede tapul ispasitor pentru toate mizeriile prin care trec - disidentii. Era pe la inceputul anilor ’90, cand, aflat la Budapesta, aveam sa vad cum János Kis, György Konrád, Miklis Haraszty, ba chiar si Gábor Demsky incepusera sa fie aratati cu degetul (si nu doar de "tribuni" ca István Csurka) pentru toate neajunsurile Ungariei postcomuniste.

Am discutat fenomenul pe indelete cu prieteni ca Vladimir Tismaneanu, Miklis Marschall, Vasili Axionov si altii. In afara de a cadea de acord in legatura cu natura unora din cauzele acestei anomalii, mari solutii ale chestiunii nu am prea zarit. De obicei lovita de un exceptionalism ridicol, in blamarea disidentilor, Romania sta totusi in rand cu suratele ei postcomuniste.

A fi fost disident nu scoate pe nimeni de sub lupa critica. Nu e un cec in alb. Dimpotriva, a fi fost unul din cei care au ales la un moment dat bunul-simt istoric in defavoarea bunului-simt al picotelii lipsite de riscuri face dintr-un disident o fiinta mereu aflata sub lupa. Numai ca s-a ajuns la "un exercitiu democratic" in care fosti nomenclaturisti si copii de mingi ai acestora, papagali ai eternei Securitati sau doar simpli carcotasi iau peste picior oameni carora nu le prea ajung la genunchi.

Te apuca sila cand vezi cine uita sistematic de Carmen Popescu, cine ii da ghionturi lui Gabriel Andreescu, cine il denunta drept "chiabur" pe Mircea Dinescu, cine considera ca Doina Cornea are "o minte de bibilica", cine pretinde ca Radu Filipescu cam "doarme pe el", cine scrie ca grupul de la Iasi nu e decat "o adunatura de frustrati". Ni se sugereaza ca asemenea oameni n-au facut cine stie ce nici inainte, iar acum nu fac altceva decat sa dezamageasca permanent. Totusi, cine sunt, ce au facut "dezamagitii" de azi? Ce merite au astfel de "notari" automandatati cu emiterea de certificate?

Un om de mare talent, dar tot mai des scuturat de ifose de playboy parlamentar imi adauga numele pe lista dezamagirilor sale. As fi uitat, zice dansul, sa zambesc. Asta e prea de tot. Eu care pot sa rad chiar cu lacrimi, asa cum am facut recent, cand un prieten bucurestean mi-a relatat o intamplare la care ar fi fost martor dupa ce Evenimentul zilei a publicat rezultatele unei anchete despre cei mai chipesi romani.

Aflat pe Bulevardul Ferdinand, prietenul meu aude urmatorul dialog: "Andreea, uite-l pe ala". "Care, draga?" "Stii tu. Cum ii zice? Gagiu’ ala cu istoria si cu aia, cum le zice, cu udemeristii. Ba nu, cu taranistii." "Aaa, il vad. Nu, ma. Tipu’ e cu conservatorii. Ii zice, stai asa..., Bratianu; Adrian I. Bratianu." "Nu, tu, il cheama altfel… Cioroianu; Dinu C. Cioroianu." "Nu stiu, draga, da’ gagiu’ e misto. Pa bune."

Vazand tara iesita din ghearele dezamagitorilor ei disidenti si intrata in portofoliile (uneori chiar si in portofelurile) marilor ei barbati politici de azi, nu pot spune altceva despre "Romania profunda" decat: "E misto, ma! Pa bune".