Pandemii cinematografice

O asiatică vorbeşte în faţa unei tribune adresându-se lumii întregi povestind despre răspândirea rapidă a unui virus nemaîntâlnit. Deşi aţi văzut ceva asemănător la tv zilele trecute, nu este vorba despre Margaret Chan, directorul World Health Organisation, cea care a anunţat că suntem la un grad de pandemia asemănătoare ca putere unui război mondial.

Asiatica din descriere apare în cel mai recent film al lui Fernando Meirreles, "Alb orbitor" (Blindness), o poveste despre un virus ciudat care se transmite de la om la om şi care aduce orbirea. Filmul făcut după Eseu despre orbire, al deţinătorului Premiului Nobel pentru literatură, Jose Saramago, este o metaforă frumoasă despre cum se schimbă lumea când trebuie să lupte pentru propria supravieţuire.

Ca să evite răspândirea virusului, bolnavii orbi sunt duşi într-un spital lagăr, în carantină, unde încep să se lupte pentru hrană, putere, control, cu forţa unor animale feroce. O singură persoană n-a fost infectată cu virusul care aduce orbirea, nevasta unui medic, iar ea îşi ghidează soţul şi pe cei din salonul ei către o cale de supravieţuire.

Întâmplător, "Alb Orbitor" rulează în cinematografe simultan cu veştile despe gripa porcină care ne-au inundat micile ecrane. O dată cu gripa minune a fost evidenţiată lupta pentru o altă formă de supravieţuire: audienţa la tv.

Ce faci când criza îşi spune cuvântul, ai mai puţină publicitate, iar singura ta şansă să obţii mai mulţi bani este să ai mai mulţi spectatori pentru ca valoarea unui spot să fie mai mare? (Televiziunile negociază un cost mediu pe punctul de rating, aşa că banii încasaţi din difuzarea unui spot depind de câţi spectatori sunt la momentul respectiv în faţa ecranului.) Încerci să faci audienţă, să preiei controlul.

E o secvenţă în filmul lui Meirreles când bolnavilor orbi le este redusă cantitatea de mâncare pe care o primesc. În haosul creat, unul dintre bolnavi se declară rege, preia toată mâncarea şi începe să-i şantajeze pe ceilalţi. Mai întâi le ia bijuteriile, apoi le cere femeile şi le violează.

Dacă vă puteţi uita detaşat la televizor, veţi constata că ceea ce se întâmplă pe ecranele noastre nu e foarte departe de lupta aceasta pe viaţă şi pe moarte. Săptămâna aceasta, o ştire preluată anapoda din New York Times, speculată la nesfârşit în dorinţa de audienţă, a generat un val de reacţii de apărare şi o isterie incredibilă. Pentru cei care au înţeles mişcarea şi au cunoştinţe minimale despre jurnalism, întâmplarea a fost un viol emoţional. Cu tot cu ruşinea şi umilinţa post factum. Filmul lui Meirreles trebuie văzut. Pentru metaforă, pentru structură, pentru Julianne Moore şi pentru imaginile extrem de rafinate. Şi pentru morala de la final, când virusul nu mai este activ.