Papuşa

O văd de câteva ori pe an.  Stă în fereastră cu acelaşi zâmbet ştrengăresc, cu aceleaşi pistrui şi cu părul roşu, vâlvoi. De fiecare dată ma surprinde. Pentru că, după ce o văd, uit de ea şi data viitoare  îmi smulge un nou zâmbet.

Stă, cine ştie de câţi ani, în fereastra unei case vechi. O fereastră meşterită cu mult înainte ca ea să fie inventată. În timp, casa parcă a mai îmbătrânit, parcă s-a făcut mai mică, parcă trage spre pământ, ca o bătrână care-şi numără zilele ce i-au mai rămas.

Casele din zonă sunt surori, au fost ridicate demuuult, nici ele nu mai ştiu când. Pe unele dintre ele, bătrâneţea le-a lovit crunt. Nimeni nu le-a îngrijit. Ferestrele stau şui, balcoanele se pregătesc să cadă. Zidurile au culori nedefinite. Grădinile le-au fost cucerite de  iederă şi de buruieni.

 E ca o lume de basm pusă sub blestem de o vrăjitoare rea.

Şi oamenii din zilele noastre trec pe jos, cu maşini, cu autobuze, cu troleibuze, trec şi nu au nici o reacţie la lumea de basm.

Numai ea... zâmbeşte. Cu acelaşi zâmbet ştrengăresc.

Păpuşa e singura vie din lumea vrăjită...