„Părinte, n-am ştiut că viaţa-i veşnică”

Toate religiile, dar si marea filozofie a lumii sustin ca 'sufletul este nemuritor'. Viata nu se sfarseste o data cu trupul; viata nu-i un atribut al formei, cat mai degraba formele sunt expresii ale vietii eterne. 'In momentele noastre cele mai pline de viata (experientele de varf ale lui Abraham Maslow) devenim constienti de o forta vitala care nu este supusa distrugerii. In aceste momente, experimentam ceea ce Maslow numeste valorile B – fatete ale diamantului existentei – frumusete, adevar, bunatate si asa mai departe.

Poti sa privesti si sa mirosi o livada inflorita sau sa privesti pompierii de la stiri si sa simti deodata, cu o tresarire de recunoastere, ca propria ta viata este indestructibila pentru ca este animata de o forta vitala frumoasa, adevarata, buna si eterna. Aceasta situare in fluxul Vietii, aceasta acordare cu Fiinta poarta numele de corectitudine sau justete. Acordat fiind cu intregul, nu poti cadea in iluzia alienarii', spune David Steindl-Rast in cartea sa 'Adancimile Cuvantului' (Ed. Elena Francisc). Sigur ca am ales tema aceasta cu scopul frumos – as zice – de a arata ca decizia cuiva de a-si suprima viata fizica poate deveni o amintire in clipa in care percepe si intelege ca moartea corpului nu inseamna sfarsitul vietii. M-am gandit la Malina Olinescu si la faptul ca, atata vreme cat sinuciderea exista ca fapt, inclusiv in cazul ei, trebuie sa aiba un mesaj pentru noi toti si un sens ce au nevoie sa fie descifrate.

De obicei, cand nu prindem sensul si adevarul unei situatii de viata, ea tinde sa se repete. Cazurile cu impact public sunt purtatoare ale unui mesaj colectiv; si in drama sau, mai ales, in ea, Hristos este prezent si activ, tocmai cu scopul de a ne invata lectiile restante sau neintelese.

Poate ca lectia despre 'indestructibilitatea vietii' este una ce se cere invatata la nivel colectiv. Imi aduc aminte ca locuiam din cand in cand la o manastire in urma cu mai multi ani; intr-o dimineata, pe poarta a intrat un taran, care purta o traista pe umar. Batranul preot, al carui par lung si alb se prelingea peste umeri cu gratie, se indrepta spre biserica. Taranul cu traista pe umar s-a apropiat de preot, ridicandu-si caciula, in semn de respect. 'Ce vant te aduce pe aici?', l-a intrebat batranul preot, oprindu-se cu interes in fata taranului. 'Apoi, parinte, uite ca sunt un pacatos! M-am saturat de viata. Am vrut de vreo cateva ori sa mi-o iau, am fost internat pe la spitale. E ceva rau in mine, parinte, care ma face sa nu sufar viata.' Preotul si-a plimbat mana dreapta prin barba, de parca ar fi fost un gand bun acolo, unul care s-ar fi putut atinge cu mana, l-a privit drept in ochi pe taran si cu glas apasat, aproape suparat, i-a zis: 'Mai omule, pai daca nu suporti sa traiesti aici cativa ani, ce ai sa faci pe lumea cealalta, cum ai sa suporti viata vesnica?'. Taranul a lasat privirea in pamant. Era uluit! Era tulburat complet. 'Parinte, n-am stiut ca viata-i vesnica'...

Ce-i drept, cine se gandea ca moartea nu poate distruge viata? Eu insami intelegeam pentru prima oara asta avand in fata intamplarea, intalnirea taranului cu preotul. Revelatia existentei vietii dupa moarte parea infioratoare, dar si fascinanta, era o veste buna si una rea. In orice caz, era vestea care taia elanul sinuciderii si sentimentul ca poti scapa de greutati, de apasari, de tulburari si de toate angoasele vietii, crezand ca ea se incheie o data cu trupul. Daca nu poti scapa de viata, atunci nu are sens sa scapi, dar dintr-o data capata un sens viata insasi. Gasesti o justificare pentru ea. Daca viata este indestructibila, daca viata este, de fapt, fenomenul inevitabil si nu moartea, atunci... viata are un sens.

Ea insasi este 'intregul' si, in clipa in care ne acordam la intreg (cum spune preotul pe care l-am citat mai sus; apropo, cartea lui este in intregime un argument pentru viata si apartenenta noastra la divin), intram in Fluxul Vietii, in adevarul sensului ei, putem trai si acele momente de inaltare a constiintei, care nu ne mai permit sa alunecam in fatalitate. Oricat de grea ar fi viata, moartea corpului n-o poate opri si, in consecinta, nu este o solutie a vreunei probleme de viata. Cand scoatem moartea de pe lista solutiilor, viata s-ar putea sa-si dezvaluie solutiile, dar de data aceasta pe cele adevarate, care ne ajuta sa gasim in noi... recunoastinta pentru ca, fiind in trup, intr-o forma efemera, suntem constienti de vesnicie.