Paris Match

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În Franţa, revista Paris Match face o figură modestă în mulţimea publicaţiilor de la chioşcuri. S-ar putea să nici nu mai apară. Oricum, n-am întrebat de ea, iar dacă s-a întîmplat cumva s-o văd, mintea mi-a fost precis la alte lucruri mai importante. Apare sau nu apare, fapt e că cititorii francezi de Paris Match nu fac caz de asta. Nu se socotesc mai breji ca alţii.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În Franţa, revista Paris Match face o figură modestă în mulţimea publicaţiilor de la chioşcuri. S-ar putea să nici nu mai apară. Oricum, n-am întrebat de ea, iar dacă s-a întîmplat cumva s-o văd, mintea mi-a fost precis la alte lucruri mai importante. Apare sau nu apare, fapt e că cititorii francezi de Paris Match nu fac caz de asta. Nu se socotesc mai breji ca alţii.

Înainte de 1989 însă, cei care apucam să ne uităm pe cîte un Paris Match ne socoteam nişte privilegiaţi. Revista avea un statut ambiguu: circula pe sub mînă, dar se vindea şi în vreo două locuri în Bucureşti. Se aprobau chiar şi un număr de abonamente. Unul ieftin, pentru nevestele de ştabi şi cîţiva redactori de la secţiile de politică externă. O vedeam la cineva, o răsfoiam cu evlavie, deşi altceva decît reportaje despre aventurile Carolinei de Monaco şi interviuri cu Alain Delon nu găseai în ea. Multe prostii contau pe atunci ca lucruri care meritau efortul de a le avea, doar pentru că erau interzise sau se procurau greu.

Îmi dădeam seama că Paris Match era o revistă de doi bani, dar cum aş fi putut s-o spun, cînd toată lumea se dădea în vînt s-o citească? Admiram, ca toată lumea, o mulţime de lucruri fără valoare, din nevoia de a admira. Admiraţia pentru tot ce era inaccesibil, îndepărtat, altfel decît la noi, era o formă de rezistenţă a intelectualităţii. Dar ce interes avea cenzura să permită difuzarea unei reviste despre prinţi şi luxul vedetelor de
cinema şi music-hall, nu înţelegeam. Motivul era foarte, probabil, tocmai acesta, să nu mai înţelegem nimic, să nu existe o explicaţie logică pentru nimic. Dovadă că citeam Paris Match cu un sentiment de învingător, deşi nu era interzisă.

Unele numere nu soseau nici la chioşcuri şi nu le venea nici abonaţilor. Cînd se întîmpla ca unul din numerele cenzurate să fie adus în geamantan, ascuns între cămăşi, de norocoşii care călătoreau în străinătate, îl studiam pagină cu pagină şi rînd cu rînd, doar, doar vom descoperi motivul pentru care fusese interzis. Şi pentru că voiam să-l găsim, îl găseam şi acolo unde nu exista nici unul. Nu numai somnul raţiunii naşte monştri. Naşte creaturi ciudate şi frustrarea, cînd durează prea mult. Aşteptarea şi neîmplinirea te fac să supradimensionezi nişte trăiri mărunte, să-ţi pui ambiţia cu lucruri care nu contează, să te încăpăţînezi să înaintezi în fundături. Ca domnul în vîrstă care avea o colecţie de Paris Match-uri şi fiindcă îi lipseau exemplarele cenzurate ar fi fost în stare să dea oricît, numai să le aibă.

L-am întîlnit prin 1994 şi l-am întrebat ce făcuse cu Paris Match-urile lui. Nimc, mi-a răspuns el cu un glas lipsit de sentiment. După 1990, am rugat un prieten să-mi caute în anticariatele din Paris numerele lipsă, iar după ce mi le-a adus, am aruncat toată colecţia la gunoi.