Pariziene (II)

Vizitănd prea des un loc, rişti să-l demitizezi, să-l transformi intr-un loc comun. Impresionantul decade la stadiul obişnuitului, la fel şi impozanţa arhitectonică sau grandoarea trecutului ori civilizaţia nefisurabilă. Nu mai regăseşti nimic din tulburarea iniţială, din farmecul inefabil al părelnicului paradis descoperit căndva. Cauţi doar impresiile dintăi şi desluşirile retrospective. Căt din cel de ieri mai eşti azi, cănd revii pe miriştea senzitivă a poveştii petrecute demult?

In cele din urmă, imi inving prejudecăţile şi dau o raită prin "Disneyland". Un parc imens pentru tocat banii părinţilor de pretutindeni, sub pretextul intreţinerii mirajului basmic al copiilor. Uzina de trăsnăi tehnice, miraculoasă şi profitabilă, seamănă cu bălciurile provinciale de la noi, numai că, in vecinătatea Parisului, distracţiei haotice i s-a substituit industria producerii ştiinţifice a adrenalinei, iar sărbătorii precare, fastul comercial. O nedumerire mă zgăndără totuşi: cum de şi-au mototolit măndria naţională orgolioşii francezi, importănd şi modelul american al afacerii, şi denumirea nefrancofonă a acesteia? Se pare că banii scuză orice şi anulează americanofobia, asumată cu nespusă vanitate pe malurile Senei. Că alt răspuns n-am momentan.


Alături de mine, in metrou, şade o femeie ciocolatie. E infăşurată in straiele-i natale şi mestecă melancolic zarea urbană de dincolo de geam. Ce tuşă din peisajul suburbiei pariziene i-o fi supurat aducerile aminte? Ce-a vulnerabilizat-o dintr-o dată şi a gonit-o inapoi, in satul ei african? O simt pribeagă şi brusc devin solidar cu ea, căci trăirile nostalgice ce-au incolţit-o nu-mi sunt necunoscute. Păi, cum altcumva?, de vreme ce eu, ajuns in Bucureşti la inceputul anilor ’90, mă trezesc adesea inghiontit de aleanuri teleormănene? Şi, nu-i un secret, Teleormanul e la o zvărlitură de băţ de Capitală, nu la un continent depărtare...


Vizitănd prea des un loc, rişti să-l demitizezi, să-l transformi intr-un loc comun. Impresionantul decade la stadiul obişnuitului, la fel şi impozanţa arhitectonică sau grandoarea trecutului, ori civilizaţia nefisurabilă. Nu mai regăseşti nimic din tulburarea iniţială, din farmecul inefabil al părelnicului paradis descoperit căndva. Cauţi doar impresiile dintăi şi desluşirile retrospective. Căt din cel de ieri mai eşti azi, cănd revii pe miriştea senzitivă a poveştii petrecute demult? Căt te mai poate uimi spectaculosul de odinioară, estompat de multele intămplări ulterioare ale vieţii?


Pe Champs Élysées, te strecori anevoie prin mulţimea de curioşi sosiţi de peste mări şi ţări. Sunt dezinhibaţi şi zămbitori. Se plimbă agale pe celebrul bulevard sau tăifăsuiesc in voie pe terasele supraaglomerate, infăşate in lumina languroasă a felinarelor. Cupluri de indrăgostiţi se sărută pătimaş şi se fotografiază pe fundalul Arcului de Triumf. Unii căntă, singuri ori in grupuri restrănse, inconjuraţi de admiraţia sau de imboldul filantropic al trecătorilor de ocazie. Pe inserat, bulevardul visat de amorezii lumii e viu, colorat şi seducător. O atmosferă de armonie, carnală şi amăgitoare, in care oamenilor le-au crescut aripi de cupidoni. Şi in care moartea sau boala e de neimaginat. O iluzie, fiindcă pe o bancă stingheră din vărtejul mundan şi monden se zvărcoleşte un nenorocit. Are hainele murdare şi rupte, iar părul i s-a zbărlit de mizeria fiziologică depusă in straturi invechite. E singur şi abandonat, inexistent pur şi simplu. Trăieşte alăturea de batalioanele ce-şi savurează fericirea fulgurantă. Nu-l bagă nimeni in seamă, de parcă ar fi ciumat. Sorbecăie dizgraţios dintr-o sticlă cu vin ieftin şi-şi agită spasmodic braţele, capul, picioarele... L-au părăsit nu doar minţile, ci şi nedreptul Dumnezeu, altfel generos cu ceilalţi semeni ai bietei epave bipede, pe care ii răsfaţă cu o promenadă carnavalescă pe Champs élysées.


Lumea din metroul parizian e ternă şi deprimantă (şi deprimată in egală măsură). Cenuşie şi posomorătă. Cosmopolită şi dezrădăcinată. O aglomeraţie deloc diferită de cea din metroul spaniol, american ori german. Cete nevoiaşe de băjenari, gonite oriunde de neajunsurile de acasă. "Pentru mine insă - remarcă Neagu Djuvara - , acest metrou, cel mai comod şi mai civilizat din lume, e, in acelaşi timp, locul care-mi prefigurează cu o nelinişte pe care n-o pot stăpăni sfărşitul dominaţiei indo-europene. Desigur, metroul din Paris nu-i tot Parisul. Nici Franţa. Nici Europa. E metroul parizian, ceva sui-generis, Turnul Vavilonului de-a-ndoaselea, adică sub pămănt, cu capul in jos." Dar metroul acesta este şi un sindrom, sindromul impreunării raselor impotriva cutumelor şi religiilor pămăntului, al pierderii, aşadar, a identităţii naţionale.