Parteneriatul dezastrului naţional

Formaţiunile politice, transformate în societăţi co­merciale, rânduite să înfulece fonduri şi bunuri din avuţia naţională
Îmi displace profund capitalismul ro­mânesc. Nu doar cel de azi, ci ăl din­totdeauna. E sălbatic şi odios, clă­dit pe furtişag şi ciubuc, pe cumetrii contra cost. O sulfuroasă în­cren­gă­tură de interese, în spatele cărora oa­me­nii s-au decerebrat. Grija aproa­pelui nu mai preocupă pe nimeni, suntem o adunătură de orfani. De aici şi agresivitatea, violenţa noastră verbală şi fizică într-o lume din ce în ce mai ostilă şi amorală. Statul a fost sechestrat de câţiva indivizi suficient de abili ca să profite de viciul fundamental al democraţiei: egalitatea întru vot a prostului şi deşteptului. Turma sufocă insul, silindu-l să i se su­pună resemnat. Iar pe sărăcia şi ne­volnicia lucii ale zdrenţăroşilor se ri­dică averi aiuritoare, de neîngăduit altundeva. Fiecare miliardar şi-a burduşit conturile exploatând naivi­ta­tea şi credulitatea gloatei momite cu "mărgele de sticlă". Dar pentru asta el a avut nevoie de propteaua politică, parlamentar ori ministru adică. Primar sau preşedinte de consiliu judeţean. Parteneriatul nefast dintre învârtitul tranziţiei şi politician este pricina dezastrului României postde­cembriste. Lăcomia şi trufia amându­rora au băgat ţara în faliment, iar pe noi în ospiciu.

Imediat după 1990, cei doi şi-au vă­zut de rosturile lor fireşti, prinşi în­că în entuziasmul libertăţii abia în­tre­zărite. Alegerile parlamentare erau decise de pornirile pătimaşe ale mul­ţi­mii, de zvâcnirile ei revanşarde. Din­colo de lupta politică, primitivă şi gă­­lăgioasă, "bişniţarii", securiştii şi ac­­tiviştii de ieri, sau angajaţii firmelor de comerţ exterior prindeau gustul ba­­nilor. În lipsa unui pachet de legi, adec­­vat realităţilor economico-so­cia­le în prefacere, totul era permis. În­treprinzătorul neaoş s-a născut din haosul acela ilicit şi de aceea se adap­tează atât de greu la rigorile mecanis­melor de piaţă. Şi-a imaginat viclean că are dreptul sacrosanct de a se îm­bo­găţi continuu, fără să dea socoteală cuiva.

Când legea a început să-l constrângă, să-i limiteze câştigul, a înţeles că e nevoie de o "imunitate politică". Tot cam atunci politicianul a simţit dintr-odată că electoratul s-a pervertit, că nu se mai lasă prostit degeaba. Că-i cere să-l mituiască, să-i cumpere votul. În punctul acesta, al reciproci­tă­ţii de influenţe şi pretenţii, s-a întâlnit politicianul cu omul de afaceri. "Eu îţi pun la dispoziţie sumele pentru campania electorală, iar tu îmi aşezi la picioare instituţiile statului", l-a îmbiat ultimul, obişnuit să nego­cie­­ze orice. Şi au bătut palma. Con­sen­­sul s-a statornicit profitabil, de unde şi slăbirea neîncetată a statului. Afacerea mergea ca unsă, felii în­tregi din avutul poporului au intrat le­gal în buzunarele noilor stăpâni. Scan­dalurile, câte s-au nimerit, n-au tre­cut spre publicul larg, fiind ascunse cu grijă în dosul uşilor capitonate. Uşor, uşor, miliardarii recenţi şi-au târ­­guit miniştri, deputaţi şi senatori, con­silieri comunali şi judeţeni, bucăţi din justiţie şi poliţie, din serviciile sce­rete, şi-au constituit propriile struc­turi statale.

Unii au devenit ei în­­şişi politicieni, sătui să împartă "caş­­cavalul" cu alţii. Ambiţia ne­mă­su­­rată i-a împins pe alţii să dirijeze me­­diatic fanfarele de zgomot şi lu­mi­­nă, devenite un fel de plutoane de exe­­cuţie publică. S-au considerat în­dre­p­tăţiţi să controleze discreţionar ceea ce mai rămăsese din statul co­mu­­nist, hulit şi dezmembrat la co­man­­dă internă şi externă. Miniparla­men­te, miniguverne, minipoliţii, mi­ni­­parchete, miniconsilii la domici­liul potentaţilor, asta e, deocamdată, Ro­mânia!

În timp, politicianul s-a "emanci­pat", s-a trezit râvnind la averile "par­tenerului", nu-l mai mulţumea rolul de marionetă. Voia să aibă şi bani, fiind­că puterea politică nu-i satisfăcea în­t­ru totul orgoliul în expansiune. Aşa se explică transformarea for­ma­ţiunilor politice în adevărate societăţi comerciale, rânduite să înfulece fonduri şi bunuri din avuţia naţională. Cu complicitatea statului mafiotizat, desigur, încăput pe mâna "acţionari­lor" sau "asociaţiilor" funestelor... "or­­ganizaţii". Anii din urmă au acuti­zat compromisul, aruncând România în pragul războiului civil. Oligarhii şi politicienii şi-au uitat fişa postului şi se sfâşie sub ochii norodului, înfricoşat de prezentul sumbru. Au­torităţile statului trec de-o parte sau alta a taberelor, în funcţie de uca­zul jupânului politic, al "naşului" su­prem.

Mercenarii de presă însoţesc tru­pele belicoase şi slobozesc înspre plă­titorii de taxe şi impozite mesaje otră­vite, de frică să nu-şi piardă privi­le­­giile. Lupta la care asistăm, cu gheri­la parlamentară, sindicală, mediati­că şi judiciară, e tocmai finalul par­te­ne­riatului ce ne-a sleit de energie şi spe­ranţe. Setea de putere absolută a pre­şedintelui, obsesia sa de a controla tiranic politicul, economicul şi pre­sa au aprins butoiul cu pulbere.

Trufia şi lăcomia, ambele ne­măr­gi­nite şi ma­ligne, de care s-au contaminat oa­menii de afaceri şi politicienii autoh­toni au distrus nu numai România, ci şi ideea de democraţie, de capita­lism. To­xicul parteneriat este eşafodul pe care românii îşi aşteaptă, cu ştreangul la gât, cumplitul sfârşit. Iată de ce îmi displace profund capitalismul ro­mânesc...