Parul şi funia

De la o vreme trăim o sinistră ciudăţenie, nemaiîntâlnită altundeva. În ţările cu oareşce pretenţii, desigur, nu în  bantustane ori republici bananiere. Ciudăţenia asta a devenit vizibilă în  toată  grozăvia  ei funestă în sminteala referendumului. Îndârjirea  de atunci a avut ca miză fundamentală  aşa zisa anexare a procurorului  de către forţele ostile reformei. Dintr-odată, instituţia acuzatorului public a devenit tema centrală, transferată,  culmea !,  şi la Bruxelles. Preşedintele suspendat s-a smiorcăit pe la ăia că "puciştii” îl  lasă fără gardă  pretoriană şi că  aşa  separaţia puterilor se duce de râpă. Ăştilalţi,  din uniunea antiprezidenţială, s-au văicărit că Parchetul execută fanatic ordinele transmise din Deal. S-a ajuns  astfel la situaţia absurdă  ca unele  din cele unsprezece porunci barrosiene să se refere chiar la procurori. Mai precis la asigurarea protecţiei oferite acestora  pe parcursul "loviturii de stat”. Unde  mai socotiţi că şi iscoada oficială  a Marelui Licurici la Bucureşti s-a băgat în ciorba dâmboviţeană şi a cerut imperativ  neschimbarea şefilor de la parchete. Dumnezeule mare, în ce ţară s-a  mai pomenit ca  armonia  socială să se strice din pricina  statutului procurorului ? Că doar n-am sfârşit să depindem de ordonanţele  şi rechizitoriile lui ?  Este extrem de grav, de periculos pentru o democraţie dacă organele coercitive ale statului sunt aşezate mai presus de rolul lor firesc. Într-o societate normală, procurorii nu sunt nici subiecte de dezbatere politică şi nici eroi de tabloide. Ei au obligaţia de a rămâne nişte anonimi sortiţi  ecarisajului  social. Exercitarea represiunii trebuie să fie discretă, nesesizabilă. O intervenţie "chirurgicală” rapidă pe corpul bolnav al organismului social. Altfel, ea capătă accente horror ori de  revistă, de dramoletă gustată de amatorii telenovelelor  lăcrămoase. Când procurorul este disputat cu atâta îndârjire  de partidele politice, democraţia este în primejdie de moarte. Nimeni din clasa politică nu se bate, de pildă, pentru reabilitarea inginerului, a economistului,  a medicului, a dascălului. A constructorilor unei  comunităţi sănătoase şi însămănţătoare de speranţă, adică. Procurorul nu este creator de bunăstare şi solidaritate, ci un sanitar chemat ori de câte ori mizeria umană dă peste răscoale. Şi nu e singur, îl însoţesc poliţistul şi judecătorul, priveghetorii descompunerii  condiţiei  umane. Aşadar, lăsaţi-l în pace pe procuror, oferiţi-i legi clare şi  puneţi la punct mecanisme economice-financiare în stare să-i asigure neutralitatea ! Nu-l mai anexaţi partidelor şi intereselor sulfuroase ale oricărui politruc !

Demult, în primele  mele zile la procuratură, şeful mi-a zis o vorbă  pe care n-am s-o uit vreodată. De fapt, îmi transmitea filozofia  ce stă la baza sistemului dintotdeauna. "Domnu' Nazat,  aici, la parul nostru se leagă funia !”, m-a povăţuit omul căruia îi datorez atât de multe. Parul  era procuratura, iar funia, acţiunea penală  aflată  la îndemâna procurorului. Vasăzică, nimeni, indiferent de rang, n-are scăpare de  braţul lung al legii. Naivităţi de început, amăgiri ale tinereţii excesive... Oricum, din filozofia asta izvorăsc  nu numai puterea, ci şi  abuzul procurorului. De aici şi rivalitatea nedomolită vreodată cu judecătorul. Pe care a încercat  mereu să-l  domine, să-l dreseze şi să-l reducă la simplu funcţionar însărcinat cu confirmarea rechizitoriului. Alteori s-a  folosit de şantaj,  o citare la "sediu”, pentru nu ştiu ce denunţ ori înregistrare telefonică "nepotrivită” şi gata, adio imparţialitate ! Fiindcă la parul procurorului se leagă şi funia judecătorului şi uite aşa justiţia riscă să se sinucidă prin spânzurare. Din nefericire, în anii din urmă rivalitatea de care vă vorbesc  a atins cote insuportabile  şi mă tem că rănile  se vor vindeca anevoie. De s-or vindeca, fiindcă acuzarea tinde să-şi absolutizeze dreptatea, să-şi creeze propriul ei sistem de justiţie. Iar cei care  i se împotrivesc, care cântăresc altfel adevărul judiciar,  sunt iute urmăriţi penal....

Comentând cooptarea ex-Procurorului general al României în funcţia de Înalt Reprezentant al Ministerului Justiţiei la Înalta Poartă de la Bruxelles, ministrul de Externe, ins din ăsta recent, ne explică sobru:  "Eu, în general, am un temperament pozitiv şi sper să afecteze  într-o   perspectivă  pozitivă, pentru că până la urmă filozofia, dincolo de ceea ce am spus şi am crezut, încă mai cred poate, sunt nişte interese supreme”. Sigur, limbajul diplomatic abundă de idiotisme, este locul comun al prefăcătoriei şi minciunii, dar   chestia cu temperamentul  pozitiv depăşeşte toate închipuirile. Oricum am da-o, ceva nu-mi pică deloc bine. Ultimii patru procurori generali au părăsit sistemul şi au ales posturi care put de departe   a informaţii secrete. Au schimbat civilia acoperită cu petliţele uniformei serviciilor de tot felul, confirmând astfel zvonurile apartenenţei lor altundeva decât la Ministerul Public. Aşa că nu-ţi trebuie vreun "temperament pozitiv” ca să pricepi  războiul purtat pentru păstrarea în subordinea Cotrocenilor a procurorilor.