Paşol na turbinca!

● România nu mai e de mult grânarul Europei. De unde grâne, dacă ţăranii au pierit, iar ogoarele s-au pârlogit? De vreun an însă, ţara mămăligii a devenit "bananierul" Bătrânului  Continent. Asta da izbândă a capitalismului trăşuchiat ce s-a aciuat pe râpele mioritice! Vasăzică, în loc de cereale ori de legume neaoşe, noi exportăm... banane. La urma urmei, până când să ne-ascundem statutul de colonie, de  ţară bananieră? Odată şi-odată trebuia să ne asumăm pu­blic condiţia de stat căzut din copac. "Dracul în curu’ prostului zace", scrie Creangă, dar să-l ducă mintea la aşa ceva nu-l credeam în stare pe nătăn­tolul Europei. Parol!

● "Şi mai-marii lui, văzându-l că şi-a făcut datoria de ostaş, l-au slobo­zit din oaste, cu arme cu tot, să se ducă unde-a vrea, dându-i şi două carboave de cheltuială". Asemenea lui Ivan Turbincă, eroul humuleş­tea­nu­lui, pensionarii militari din urmă s-au ales nu cu mai mult de două "carboave" la dezcazarmare. Din păcate, ei nu vor avea norocul rusului, să-i întâlnească în drum pe Dumnezeu şi pe Sfântul Petru. Singura lor consolare e să-i găsească pe Băsezeu şi pe Sfântul Emil, să-i bage în "turbincă" şi să-i "ardă" cu palcele până "le-o cră­pa pielea şi-o scoate incul" din dân­şii. Să-i înveţe minte pentru scur­ta­rea pensiilor şi a vieţii, că altceva nu le-a mai rămas cătanelor lăsate la vatră.
n Iţit la poarta Raiului, Ivan Turbincă îl întreabă pe Sfântul Petru:
"– Tabacioc este?
– Nu-i.
– Votchi este?
– Nu-i.
– Femei sunt?
– Ba.
– Lăutari sunt?
– Nu-s, Ivane, ce mă tot cihăieşti de cap?
– Dar unde se găsesc de aceste?
– La Iad, Ivane, nu aici.
– Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici, pe la Raiu!", spuse Ivan şi o coti înspre Iad şi trase un guleaiu cât îl ţinură poftele, cu tabacioc, votchi, femei uşoare şi lăutari.
Ptiu, drace, dar tare mai seamănă iadul ăsta cu capitalismul postdecembrist! Tutun din belşug, coş­co­gea­mitea din contrabandă, aşijderea şi alcool, droguri ori etnobotanice, pi­piţe pe toate  posturile şi canalele, ca şi manelişti. Să te lehămeteşti, nu alta! Ehe, ce-aş mai vârî eu capitalismul dâmboviţean în "turbinca" istoriei şi l-aş scărmăna niţel, să-i meargă fulgii pe veci şi să-i fugă sufletul stricat!  

● Chiar, nu de "turbincă" se folo­sesc şi statele arabe să-i liniştească pe "dracii" năvăliţi în stradă să dărâme guvernele înveşnicite acolo? Păi, da, şi-n sacul ăla soldăţesc destui au dat ortu’ popii, dar la revoluţie se mai şi moare. Se moare strigând ca prostu’ "libertate", deşi, în fapt, nimeni nu va fi liber cu adevărat. Culmea, în nu­me­le libertăţii se înlocu­iesc doar stă­pânii, iar sclavii dănţuiesc ca nerozii, zăngănindu-şi lanţurile vecinice.

● "Dumnezeu să te înzilească!", îi ură boierul lui Ivan, mulţumin­du-i astfel pentru isprava de a-i alunga din bătătură pe subalternii lui Scaraoschi. La fel i-am ura şi noi ăluia care ne va scuti de prezenţa dră­ceas­că a asupritorilor dinlăuntru. A împie­liţaţilor tocmiţi să ne împingă la nebunie şi să ne zăpăcească într-atât încât am luat-o razna.

● Cam pe atunci, în vremea capi­talismului şantaliu, în oraşul lui Sarsailă trăia o domniţă cum alta nu fu­sese vreodată. Frumoasă ca-n basme, cu cosiţe aurii, hazulie, harnică şi bună la inimă. Vorba povestitorului, "Aşa trupuşor mlădios, aşa sân arzuliu, aşa ochi negri şi scânteietori, şi aşa sprâncene încordate, nu ştiu, zău, de ne-a mai da ochi a vede!".
Şi de frumoasă ce era, primarii dormeau cu poza ei la cap. Sughiţau şi oftau pe perna înfierbântată de nurii domniţei. Îi dedicau ode bacons­chiene şi cătau să-i intre în graţii, s-o aibă la căpătâi. Sau lipită de memorii, de cereri adică! Numai unul, Ucigă-l-toaca, n-avea nevoie să se trudească s-o ademenească şi să i se închine. Căci lui i se închinau toţi, şi toate şi-l doreau în berbantlâcuri. Pe vremea aia, puricii se potcoveau cu cristaluri swarovski, plopii rodeau banane, iar criza se udrea elenic, zevzecilor!

● "Socru-meu îi popă în sat la noi. Nănaşu-i vornic, Moşu-i pasnic, şi Tata-i vătăman, nu dracul: oiu pute eu să fac ceva pe sub mânică şi pentru tine, ca să te scap", îi promite băica Vasile lui Ionică cel prost, în­col­ţit, chi­purile, cu arcanu’. Ce mai în­coa­ce şi-ncolo, ditamai fapta de co­rup­ţie, într-o comunitate încumetrită etern. Păcat că eurocăprarii de la Bru­xelles nu l-au citit neam pe Nică al lui Ştefan a Petrei, că sigur ar fi priceput din ce neguri venim. Şi înţeleşi orişi­cât, ne-ar fi îngăduit cu rânduielile din vechime. Că aici, la Por­ţi­le Orientului, toate se urzesc "pe sub mânică"!

● "Amu cică era odată" într-o ţară un băietan aşa de "strein, de parcă era căzut din ceriu". De aceea femeile şi bărbaţii se repeziră să-i zică bă­ie­ta­nului acela supus şi răbdătoriu "Se­vas­tică cel prost". Stând mereu deo­parte, ca un "pui de bogdaproste", el născocea întruna palavre de adormit copiii. Lumea îl lua în derâdere ori de câte ori se juca pe blog de-a fra­ţii Grimm, povestind despre Albă- ca-Zăpada şi cei şapte pitici. Flăcăii de dincolo de Deal îşi râdeau de Se­vas­­tică cel prost şi-l măscăreau în fel şi chip. Într-o zi însă, pezevenghiul le-o întoarse tuturor şi din dosul zidu­ri­lor groase ale palatului o auziră pe Catrina "buricându-se cât se putea" – "Văleu, bădică, m-au ajuns tocmai la  lingurică" – şi "apoi căzu într-un leşin...". Căci în leşin se perpeleşte şi România, batjocorită şi regu­lată de aventurierii pierzaniei în şleampăta globalizare. Şi cum să nu le-o arunci în faţă mişeilor, aidoma lui Creangă, "Paşol na turbinca"?