Paul Goma, un tepos autentic

de Ion Cristoiu | 14 Oct 2005 • 00:00

Pe Paul Goma, Ion Cristoiu l-a descoperit citindu-i cartile, nu intalnindu-l in carne si oase. Si s-a convins ca radicalitatea lui nu este o biata comedie. Omul asa era si asa e.

1994. In timpul vizitei lui Ion Iliescu la Paris, cativa emigranti romani au pus la cale o demonstratie in fata ambasadei noastre, unde urma sa aiba loc o receptie. Politia i-a indepartat, fireste. Despre asta a aparut chiar si o notita in Liberation. Ma aflam intamplator la Paris, pe cand fostul presedinte se bucura de onorurile frantuzesti. Seara, dupa ce tambalaul din fata ambasadei se incheiase pe romaneste, adica fara radicalitate, mi-a telefonat corespondentul nostru in capitala Frantei, care fusese la fata locului. De la el am aflat ca sufletul scandalului l-a constituit Paul Goma. Si ca ma injura de zor. Sedea acolo, in mijlocul micului grup de manifestanti, in asteptarea lui Ion Iliescu, si ma facea cu ou si cu otet. Intamplarea m-a impins sa pufnesc in ras. Era de o prostie inveselitoare. N-aveam nici o legatura cu aterizarea lui Ion Iliescu la Paris. Nu ma numaram printre jurnalistii care-l insoteau. Nu dadusem curs invitatiei de a merge la receptie, invitatie trimisa gratie unui amic din anturajul prezidential care stia ca sunt la Paris. Ma aflam, ca director la Evenimentul zilei, intr-o relatie de dusmanie cu Ion Iliescu. De aceea, furia lui Paul Goma impotriva mea mi se parea de un caraghioslac stralucitor.

Cu acest sentiment amestecat, jumatate veselie, jumatate contrarietate, m-am apucat, un an mai tarziu, de volumul "Scrisori intredeschise. Singur impotriva tuturor", publicat de Paul Goma in 1995, la Editura "Multiprint". Eram pornit rau, rau de tot impotriva barbosului de pe coperta, inainte chiar de a-mi pune privirea pe primele litere ale cartii. Sa vezi ce-i fac!, imi ziceam. Catava vreme am trait sub semnul acestei jubilatii. Cartea parea sa-mi confirme imaginea faurita dupa intamplarea de la Paris. Un personaj hazliu, care se agita aiurea impotriva a tot ce intalnea in cale. Reactiona violent la orice fleac.

Gasisem, asadar, suficiente argumente pentru a-l face praf si pulbere. Imi repetam, in gand, primele fraze ucigatoare. In acelasi timp, inaintam in lectura. Si, pe masura ce mergeam, pornirea dintai se imblanzea. Incetul cu incetul, cartea m-a cucerit. Si cand am terminat-o, devenisem, din dusmanul dispretuitor, un admirator sincer al autorului. Ce-a provocat o asemenea transformare, o asemenea reforma sufleteasca, sa-i zicem? Intalnirea cu capitolele dedicate exilului parizian. Ele m-au surprins prin cateva trasaturi care le deosebeau de scrisul altor plecati din Romania. Spre deosebire de alti exilati, Paul Goma nu se autoidilizeaza. Scrisorile, jurnalul marturisesc un om constient de mizeria exilatului. El are forta de a recunoaste ca sedea rau cu banii, ca era tras pe sfoara de tot felul de organisme frantuzesti si europene, ca lupta lui nu era privita de toata lumea cu admiratie.

Autorul impartaseste si aici radicalitatea din Romania. El sesizeaza jocurile duble ale occidentalilor, lasitatea acestora, tendinta lor de a ajunge la compromisuri cu dictatura ceausista, tratarea disidentilor din Est cu un dispret prost disimulat. Desi riscurile sunt mai mari decat in tara lui Ceausescu (tacerea, izolarea pot fi fatale unui exilat), Paul Goma si le asuma cu barbatie. Ii injura pe toti: pe americani, pe rusi, pe frantuzi. Reactioneaza prompt la orice magarie a vesticilor. In plus, are numeroase momente cand stie sa fie scriitor. Propunandu-i lui George Focke o antologie a poeziei romanesti moderne, el tine sa-i includa si pe Ion Gheorghe, si pe Adrian Paunescu, desi, sub raport moral-politic, ii ura. E aspru, extrem de aspru cu cei fara talent, chiar daca unii se aflau alaturi de el, in exil.

M-am convins, astfel ca radicalitatea lui Paul Goma nu era o biata comedie. Ca omul asa era si asa e. Tepos, naravas, pus pe scandal. Adaugand cateva observatii de o uluitoare patrundere (vezi descrierea exilului mizer, imperialismul sovietic al disidentilor rusi, grandomania americana, lipsa de radicalitate din istoria noastra), pot spune ca "Scrisorile intredeschise" ale lui Paul Goma au reusit sa ma cucereasca. Se sustine ca deseori cunoasterea personala a unui om iti schimba radical imaginea despre el. Pe Paul Goma nu l-am intalnit in carne si oase. Am luat insa cunostinta cu cartea sa. Am avut taria sufleteasca de a o citi pana la capat. Si aceasta cunoastere directa, mai profunda, poate, decat daca l-as fi intalnit pe Paul Goma in realitate, mi-a schimbat parerea despre el. M-am convins, o data in plus, cat de tare te pot influenta cartile.
Bietele carti!

NIMIC NU SE PIERDE
	GEORGE ENESCU IN SALONUL REGINEI ELISABETA. Un mare artist care a simtit nevoia unei mari protectii. Nu e singurul in Istoria Romaniei

LUMEA PRIN CARE TREC

Discursuri semnificative

Printr-un concurs de imprejurari ce nu-mi sunt prea limpezi, Ministerul de Interne imi trimite un pachet de carti.
Am inteles ca fac parte dintr-un juriu ce ar urma sa premieze nu stiu ce carti ale unui sotron national.
In masina (soferul mi le-a dat abia acum), le rasfoiesc intr-o doara.
Imi cade in mana un cartoi de culoare albastra. Sobrietatea copertilor imi dezvaluie fara echivoc ca-i vorba de un studiu tiparit cu sponsorizari si, in consecinta, lipsit de griji in ce priveste vanzarea.
Se intituleaza "Ministrii de Interne in Parlamentul Romaniei". Autor: Constantin Gheorghe, un nume necunoscut (cel putin pentru mine).
O rasfoiesc. Interesanta. Contine in principal interventiile ministrilor de Interne in Parlamentul Romaniei, de la zorii acestei institutii pana azi. Documente extrem de importante pentru ceea ce am putea numi Intrarea Romaniei in veac. Politia, Jandarmeria sunt alaturi de Armata, structurile de forta ale unui stat. Europenizarea noastra a avut drept semn distinctiv si democratizarea structurilor de forta, trecerea lor sub controlul Parlamentului si, mai nou, al societatii civile.
Miscarea n-a putut fi facuta la intamplare. Politia si Jandarmeria au si misiunea de a pastra ordinea, de a da cetatenilor siguranta ca pot trai si fara a-si face, din apartamentele de bloc cazemate ca la Verdun. Intre cele doua dimensiuni ale Ministerului de Interne s-a cerut si se cere un anume echilibru.
Discursurile ministrilor de Interne in Parlamentul Romaniei stau sub semnul acestui proces complicat si contradictoriu, nici azi incheiat, cand Moldo-Valahia pretinde a tine cu un picior, intredeschisa, usa Uniunii Europene.
Ca orice studiu de asemenea intentii, cel iscalit Constantin Gheorghe ramane un util instrument de lucru. Sunt infatisate biografiile ministrilor de Interne din zorii democratiei pana azi, listele sefilor lor in Parlament, Cronologie de istoria Romaniei, menita a da viitorului fundalul pentru o intelegere.
N-am nici o ezitare. E cartea pe care o vad premiata.

BARFE

Un satiric dezamagitor

Dezamagitor pana la disperare Arkadi Avercenko in ale sale microromane "Farsa lui Mecena si Padhodtev si ceilalti". Ma asteptam la mai mult de la acest scriitor rus, emigrat dupa Revolutia bolsevica, mult cultivat in cotidianele interbelice de la noi cu schite satirice traduse in stilul epocii: de mantuiala. Umor este, chiar debordant, cum zice la trompeta notita publicitara de pe ultima coperta a versiunii romanesti. Lipseste insa satira.
Si totusi, rus fiind, Avercenko e net superior in mediocritatea sa multor umoristi de-ai nostri cu blazon. Sunt, ici-acolo, paragrafe, ba chiar si pagini intregi in care regasesti atmosfera tipic gogoliana, devenita specific national rusesc. Se bea pe rupte, functionarii inferiori tremura doar cand li se susura numele celor superiori, fetele urate si batrane sunt varate pe gat tinerilor fara experienta. Din mantaua lui Gogol ies si excelente portrete, marcate de pitorescul exterior, specific rusilor, inzestrati, printre altele, cu o enorma propensiune spre a fi de-a dreptul in gesturi si vesminte. Realizate in cheie comica ruseasca, multe descrieri amintesc de cele care vor da glorie, mai tarziu, lui Bulgakov. Iata un exemplu:
"Ecoul risului nu apucase sa se stinga, cind se auzi un tropot de picioare grabite, si rasucindu-se ca un vifor de stepa, intra val-virtej un individ cu infatisare atletica, imbracat intr-o tunica studenteasca strimta si ponosita, care de-abia izbutea sa-i acopere pieptul urias si muschii monstruosi ai umerilor".