Pe când o celulă de criză și pentru copiii arși de vii în România?

Traian Băsescu l-a chemat pe ministrul de externe Corlățean la Cotroceni unde au pus de o celulă de criză în legătură cu posibila răpire a unui român în acțiunile teroriste din Algeria. Între timp românul a murit. Știu că Băsescu e specialist în celule de criză. Din celula de criză a ziariștilor răpiți în Irak și-a confecționat glorie și a recoltat aplauze. Unii mai au și azi îndoieli în legătură cu niște petice cusute cu ață albă ale întâmplării – eliberarea discretă a teroristului Hayssam și risipirea unor milioane de dolari care nu prea se știe în ce buzunare au ajuns. Mă rog, lumea se agită în legătură cu evenimentele din nordul Africii și nu-i rău să ne implicăm și noi. Acel român, acei români fiindcă sunt mai mulți, au sau aveau dreptul la asistență din partea țării căreia aparțin. Cum salvăm însă – fiindcă plaga se extinde – copiii României?

Două accidente cutremurătoare s-au petrecut zilele trecute în mioritica noastră patrie. Ambele au avut ca victime copii cu vârste între 2 și 6 ani. Au murit arși de vii, rămași singuri, în timp ce părinții lor erau  plecați. Primul incendiu a mistuit 5  frați, pe undeva prin Vaslui. Mama i-a abandonat și tocmai îi trimisese 50 de euro soțului pe care-l anunța că sunt ultimii bani pe care-i trimite și, totodată, că se mărită în Cipru, unde plecase să lucreze. Halal mamă! Soțul a lăsat copiii singuri tocmai pentru a merge să ridice acei bani. Cauza incendiului? Clasica sobă cu lemne. Toți acești prunci nevinovați au fost găsiți cărbune. Cărbuni au fost făcuți și alți trei copii, de vârste similare în județul Constanța parcă. În total 7 sau 8 prunci  mistuiți de flăcări în doar două zile. Neglijența a mai pârjolit niște nou născuți, acum nu mulți ani, în Maternitatea Giulești. Nu-i timpul să alcătuim o celulă națională de criză pentru salvarea copiilor rămași ai nimănui? O celulă de criză pentru orfanii care au și n-au părinți, care au și n-au țară iar dacă au o țară le e vitregă? Cineva îmi spune că – nu știu de unde a luat cifra – în România sunt aproape 500 000 de copii cu părinți plecați în bejenie, prin străinătățuri, cei mai mulți aflați în supravegherea bunicilor. Dar pe bieții bunici cine-i supraveghează, cine ia seama la neputințele și junghiurile lor, la sărăcia lor lucie?
Ne subțiem mereu ca nație, suntem – cu excepția statisticilor electorale necesare pentru invalidarea unor referendumuri – tot mai puțini, popor care merge încet și sigur către dispariție. Arendașul din Deal, specialist în celule de criză pentru ostatici, n-ar putea încerca, fiindcă presupun că s-a plictisit de dat cu sania, și o celulă de criză pentru salvarea copiilor părăsiți, care mor arși de vii, care mor de ger sau care mor pur și simplu de foame?